Printre explicaţiile eficienţei scăzute a conferinţelor mondiale, de genul celei de la Copenhaga, în soluţionarea complexei problematici ecoclimatice, se numără, la loc de frunte, implicarea şi tratarea acesteia aproape exclusiv la nivelul statelor. Într-adevăr, abordarea de până acum în privinţa repartizării cotelor de emisii de gaze cu efect de seră (GES) înscrise în plafonul general de siguranţă al evoluţiilor climatice (conform obiectivului creşterii medii a temperaturii până în 2050, sub 20ºC) rămâne tributară actualei structuri economico-sociale a lumii, împărţită în ţări industrializate, ţări cu economii emergente şi în curs de dezvoltare, cu ignorarea totală a individului. Ea promovează astfel şi în privinţa organizării efortului ecoclimatic, nu numai mecanismele, dar şi inechităţile şi imperfecţiunile economiei de piaţă.
Promovarea prin Convenţia-cadru şi Protocolul de la Kyoto a principiului răspunderii comune, dar diferenţiate a statelor în privinţa acumulărilor şi, în contrapartidă, a asigurării reducerii emisiilor de GES, reprezintă un simplu paliativ, e adevărat, cu unele rezonanţe etice, dar care s-a dovedit, până acum, puţin eficient şi, în orice caz, insuficient în soluţionarea radicală şi adecvată a problemei schimbărilor climatice. Mai mult decât atât, ideea unei noi modulaţii a principiului, în sensul asumării obligaţiei de reducere a emisiilor şi de către ţările în curs de dezvoltare, în schimbul unui ajutor tehnologico-financiar internaţional, emisă şi parţial împărtăşită în capitala Danemarcei, arată o evoluţie lentă, dar implacabilă, spre o soluţie globală, în deplinătatea semnificaţiilor acestui termen: participarea egală, dar echitabilă, a tuturor statelor şi, implicit, a indivizilor! Care ar trebui să fie însă, atunci, unitatea de referinţă asumată?
Într-o epocă în care drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale sunt pe cale de a deveni o adevărată nouă „religie” a lumii, iar egalitatea între persoane tinde spre echilibrul său natural, reperul de acţiune trebuie să-l reprezinte individul, şi nu nivelul de industrializare şi consum. Din această perspectivă, se cuvine să pornim de la constatarea că pentru a stabiliza concentraţia de GES în atmosferă la aproximativ 450 ppm (părţi pe milion), într-o lume populată de circa 9 miliarde de oameni, s-ar impune ca nivelul mediu de emisii pe locuitor să fie numai de 2 t de CO2-eq (echivalent). Spre a avea o idee asupra a ceea ce ar trebui să se întâmple, să menţionăm că, în prezent, pe an, un american este responsabil de 20 t CO2-eq, un european de 10 t, un chinez de 6 t, iar un indian de 2 t. La un calcul simplu, şi urmărind un atare criteriu, cu excepţia Indiei, care ar trebui să ia măsuri de stagnare a nivelului actual al emisiilor de GES, toate celelalte ţări s-ar impune să-şi reducă în mod drastic emisiile, între 10 şi 3,5 ori!
În orice caz, cotele şi nivelul maxim de emisii s-ar impune repartizate pe state, dar în funcţie de numărul de locuitori şi având în vedere modulaţiile care decurg de aici în privinţa obiectivelor de atins, etapelor de parcurs, mecanismelor folosite şi responsabilităţilor asumate.
Numai o atare abordare etică ar putea elimina impreciziile şi inechităţile celorlalte repere şi criterii, într-o lume mondializată, dar care, tocmai de aceea, nu trebuie să ignore individul.
