Dacă iei peisajul şi laşi oamenii, casele şi drumurile lor, Caraibele sunt un dezastru. Oamenii sunt lenţi, ceea ce îi face să pară leneşi. Căldura nu-i ajută să miroasă frumos după zece minute de mişcare la discotecă, iar presiunea competiţională pe piaţa muncii e zero, odată ce le trebuie zece minute să-ţi dea biletul la aeroport şi o oră să-ţi aducă friptura de melci la restaurant (n-or fi reuşit să-i prindă, se mişcau prea repede!).
Peste asta adăugaţi dezordinea din bătătura bietului caraibian de baştină, unde găseşti laolaltă, fraternizând, cutii de conserve de mult desfăcute, capace de roţi de maşină, o periuţă de dinţi fără peri şi două perechi de pantaloni rupţi, atârnaţi la uscat de o sârmă legată de cocotier. Drumurile îţi rup maşina (noroc că nu-i a ta), supermarketul îţi goleşte portofelul (din păcate, ăsta e al tău), iar magazinul de suveniruri expune pe trei mese tot ce-ţi poţi imagina că suportă, ştanţat sau printat, cuvântul „pirat”. Fireşte, toate tricourile, bandanele, papucii şi colierele care arborează arta locală sunt fabricate în China. Nimic nu-i întrece pe chinezi la tradiţiile altora!
Cu toate astea, dacă iei un pământean, oricare ar fi el, de oriunde, îl trezeşti noaptea, îi pui lampa în ochi şi-l întrebi dacă a auzit de Caraibe, îţi va scuipa automat, ca maşina de Cola, câteva cuvinte-cheie. „Soare, plajă, peisaj, minunat, vreau şi eu acolo!” Caraibele, se pare, au reuşit să se branduiască din nimic, din iarbă verde. Fără bugete, fără programe, fără nimic altceva decât o istorie romanţată de filmele cu Eroll Flynn şi trei stânci plus doi pelicani.
Au reuşit, dintr-un motiv simplu: Dumnezeu le-a dat câteva insule mişto şi ei n-au avut niciodată timp sau chef să le strice. De-aia n-ai să găseşti ditamai viloaiele pe plaja altădată pustie şi nici o sută de umbreluţe pe metrul pătrat de plajă: pentru că nu doar că nu e voie, ci şi imposibil. Cine să stea să toarne ciment când e aşa frumos afară?
Într-o săptămână în Caraibe n-am vizitat nimic. Nici festivalul de obiceiuri populare din Tortola, nici cetatea medievală din Insula Norman. N-am văzut nicio aşezare mai mare de 10.000 de locuitori şi niciun afiş care să mă îndrume spre cine ştie ce atracţie, cum ar fi Drumul Romului, sponsorizat de Consiliul Local din Anegada. N-am văzut decât locuri lăsate aşa cum le-a făcut Cel de Sus (sau forţele naturii, depinde cum preferaţi), păzite doar de cei care în altă parte s-ar numi întreprinzători şi specialişti în turism.
M-am întors cu un sentiment neplăcut din vacanţa asta: câteodată, ceea ce nu faci vorbeşte mai frumos despre tine decât orice efort imaginabil. Când ţara are ce oferi, brandul de ţară e ca o fată drăguţă coborâtă din trenul de Constanţa în Gara de Nord. Pe pariu că dac-o laşi în pace se descurcă?
