
Sindicatele şi organizaţiile jurnaliştilor prevăd că până la sfârşitul anului 2010 vor rămâne pe drumuri peste 4.000 de ziarişti români. Sincer, nu cred că ştia cineva că în presa din România ar lucra atâţia jurnalişti. Dacă te uiţi la televizor ai putea să numeri pe degetele de la aproximativ patru mâini persoanele despre care se spune că ar avea ceva legături cu scrisul la ziar. Restul sunt analişti, politologi, oengişti, publicişti, întreprinzători, proprietari de imm-uri sau liber profesionişti plătiţi pe drepturi de autor. În 2009 au răposat, se spune, 50 de periodice româneşti, iar cifra estimată pentru 2010 este identică. Aici, uimirea nu este la fel de mare, pentru că din cele aproape 2.000 de publicaţii care existau în 1990 au supravieţuit câteva sute, cel puţin. Convulsiile din presa centrală sunt, evident, mai vizibile. Patru cotidiene închise în nici măcar o lună, restructurări, mişcări de trupe în trusturile mari, mijlocii şi mici. Toată lumea stă cu ochii pe sutele de ziarişti bucureşteni care se văd nevoiţi, în plină criză, să înveţe o meserie, ratând întâmplările din presa locală. Căci, spre deosebire de chiriaşii din Casa Scânteii, care dau cu adevărat de greu abia acum, când nu mai funcţionează nici jocurile piramidale şi nici firmele sindicaliştilor din petrol, presa locală suferă constant, de 20 de ani. Încercările de a pune pe picioare reţele de ziare locale au eşuat, nu din lipsă de interes din partea consumatorilor de media, ci din amatorism managerial. Managerii care au ratat consolidarea presei locale au ajuns la centru, punându-şi în practică ideile la scară mai mare, sperând că resursele aparent nelimitate de care dispuneau le vor ţine loc de viziune. N-a fost să fie, iar resursele s-au terminat. Acum apar voci care propovăduiesc din nou descentralizarea, ediţiile locale şi întoarcerea la origini. În oraşele unde mai există presă scrisă locală, aceasta depăşeşte ca tiraj toate publicaţiile centrale care mai apar la puţinele chioşcuri existente. Cel mai mare investitor în media se pregăteşte să se extindă în toate judeţele, aşteptându-se să nu întâmpine rezistenţă. Viziunea de la centru spune că un ziar gratuit cu subiecte locale se va distribui ca pâinea caldă la orele după-amiezii. De unde se vede clar că viziunea a depăşit pragul biroului, dar vizionarii n-au mai trecut de multă vreme de graniţele Bucureştilor altfel decât pentru team buildinguri pe alte continente. Căci, după prânz, oamenii din afara Capitalei nu prea mai sunt interesaţi să asculte bârfele locale, fiind preocupaţi să le fabrice. O ediţie de după-amiază cu subiecte calde de acum două zile va fi la fel de interesantă ca un pliant publicitar cu promoţiile de luna trecută. Dar, până una-alta, trebuie să lăsăm proiectul acestui monopol media să se dezvolte. Când managerii isteţi care vor să cucerească ţara fără să iasă din birou se vor prinde că şi-au supraestimat propria inteligenţă, subestimând-o pe aceea a concurenţei de pe plan local, va fi uşor prea târziu pentru ei. Nu ne rămâne decât să sperăm că nu va fi prea târziu şi pentru pădurile pe care dispariţia ediţiilor locale de seară ale unui cotidian central le va lăsa în viaţă.