Termenul Incunabulum a fost folosit pentru prima dată de Bernhard von Mallinckroth, în anul 1639, şi se referea la prima tipographiae incunabula, pentru a denumi perioada de început a tiparului, nu cărţile propriu-zise. În limba latină cuvântul incunabulum (pl. incunabula) însemna „scutece“ sau „leagăn“, dar putea căpăta şi semnificaţia mai largă de început, „drum de plecare“.
Termenul a fost consacrat în­să în 1688, la Amster­dam, de librarul olandez Corne­lius van Beughem, care a pu­blicat un catalog intitulat „In­cu­na­­bulele tipografiei sau cata­lo­gul căr­ţilor şi scriitorilor editaţi în orice lim­bă, din primii ani de la inventarea tiparului, până la anul de la Hristos 1500 inclusiv“.
De atunci, termenul „incunabulum“ intrat în terminologia specifică a bibliologiei, pentru a desemna ori­ce carte tipărită de la inventarea ti­pa­rului de către Johannes Guten­berg (1455) până la 31 decembrie 1500, in­diferent de locul publicării, originea etnică a autorului şi limba în care a fost scrisă ori tradusă lucra­rea. Unii specialişti extind totuşi pe­rioada pånă la începutul secolului al XVI-lea, când perfecţionările aduse ti­pa­ru­lui au permis tiraje mai nu­me­roa­se şi o ieftinire relativă a cărţilor.

Primii tipografi romåni
În ţara noastră primele tipografii au început să funcţioneze în anul 1508, anul editării, la Mănăstirea Dea­lu, a unui Liturghier, la iniţiativa voievodului Radu cel Mare. Tipo­gra­ful acestui Liturghier a fost Macarie, călugăr care lucrase la Veneţia în pe­rioada incunabulară. Dar, deşi tipa­rul a apărut la noi după această pe­rioadă, mulţi români au contribuit, prin priceperea lor, la crearea in­cu­na­bulelor occidentale: Toma Transil­vă­neanul din Cetatea Sibiului, men­ţio­nat pe două cărţi tipărite la Man­tua în anii 1470 şi 1473 şi pe una ti­pă­rită la Modena în 1481, Bernard din Dacia - pe un volum editat la Napoli, Andrei Corbul din Braşov şi Martin Bârseanul din Codlea - editori ai u­nui incunabul din Brünn, tipărit la Ve­neţia în 1484 etc. Aceasta dove­deş­te pregătirea foarte bună pe care au avut-o românii în utilizarea noii invenţii.

Catalogul lui Constantin Karadja
Primul catalog al incunabulelor din România a fost realizat destul de târziu, în 1946, de Constantin Ka­rad­ja, membru de onoare al Academiei Române şi posesor al unei impresionante colecţii bibliofile (printre care şi 70 de incunabule). În urma unei cercetări laborioase şi intense, el a realizat acest catalog intitulat „In­ven­tarul incunabulelor păstrate în Ro­mânia“. Din păcate, schimbarea in­­tempestivă a istoriei, dispariţia sau „migraţia“ rapidă a incunabu­le­lor dintr-o colecţie în alta, din cauza noilor vremuri staliniste, au făcut ca manuscrisul acestei lucrări (343 de pagini dactilografiate) să fie depăşit, inutil de publicat. Manuscrisul a su­pravieţuit însă vremurilor şi a stat la baza realizării recentei lucrări alcă­tui­te de Elena-Maria Schatz şi Ro­ber­tina Stoica, intitulată „Catalogul co­lectiv al incunabulelor din Româ­nia“ (Editura CIMEC, 2007).

Atunci şi acum
În 1946 se găseau pe teritoriul Ro­­mâniei, în biblioteci publice şi pri­vate, 1.468 de incunabule. 123 din­tre acestea se aflau în urmă­toa­rele biblioteci private: Biblioteca Te­leki (29 de incunabule), Biblioteca Cons­tan­tin Argetoianu (6 incunabu­le), Al. C. Cantacuzino (13), C. Iones­cu-Mi­hăieşti (1), Al. Saint-Georges (1), Al. Tzigara Samurca (1), Kara Gyö­zö (1), Béla Sillye (1) şi Cons­tan­tin Ka­radja (70). Cele mai multe se aflau a­tunci la Biblioteca Batthya­neum din Alba Iulia (551) şi Muzeul Brukenthal din Sibiu (325). În acest moment, în România există 1.640 de incunabule (exemplare) reprezen­tând 1.348 de titluri. Cele mai multe se află, ca şi în 1946, la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia (562) şi Muzeul Brukenthal din Sibiu (362). Biblioteca Naţională a României de­ţi­ne 141 de incunabu­le. Cel mai ve­chi e „Moralia: Ex­po­sitio in Jobum“, scris de Papa Grego­rius I şi care se află la Muzeul Brukenthal din Sibiu. A fost tipărit în 1468, la Basel, în Elveţia, de meşterul tipo­graf Bertold Ruppel. De altfel, din primele 80 de incunabule în ordinea vechimii (1468-1473), 78 se află pe te­ritoriul Transilvaniei, la Alba Iulia, Sibiu, Cluj-Napoca, Bra­şov, Sighişoa­ra şi Miercurea-Ciuc.

Incunabule ascunse
Despre tirajele de atunci şi pre­ţu­rile de evaluare de acum ale in­cu­na­bulelor, am stat de vorbă cu Marius Ionescu, bibliotecar şi autor al unei cărţi despre incunabule, din care am extras o mare parte a informaţiilor despre acest domeniu: „Incunabule în colecţiile din România“, aflată în pregătire. „Tirajele incunabulelor nu au depăşit niciodată 200-300 de exemplare pe ediţie, spune Marius Ionescu, dar unele tiraje au fost re­pe­tate. Din Biblia lui Gutenberg au a­pă­rut două tiraje, diferite între ele (u­nul la 42 de rânduri, celălalt la 36 de rânduri), ambele în câte două vo­lu­me. Preţul incunabulelor este uriaş, în străinătate, între 100.000 şi un milion de euro, în funcţie de a­nul apariţiei, numărul exemplarelor existente din ediţia respectivă, starea de conservare, starea de degradare etc. Nu cunosc să existe incunabule în colecţii particulare (persoane fizi­ce) din România. Cunosc însă un an­ticar român de la Londra care a afirmat că ar deţine două incunabule pe care le-ar avea de vânzare. Mai ştiu că în România există 20-30 de in­cu­na­bule deţinute de Consistoriile E­van­ghelice, care însă refuză să le fa­că publice. Într-o discuţie cu doamna Maria Schatz (autoarea «Catalogului colectiv al incunabulelor din Româ­nia» - n.r.), dânsa mi-a spus că, deşi era acreditată să facă cercetări, în mai multe locaţii din Oradea, Arad, Bistriţa etc. care deţineau asemenea valori, nu i s-a permis accesul“.

Un gest rar
Incunabule în colecţii private e­xis­tă. Nu sunt multe, vreo cinci, du­pă informaţiile „pe surse“. Şi au existat chiar şi înainte de 1990. În acest sens, cunoscutul bibliofil Ion C. Ro­gojanu ne-a relatat următorul fapt: „În anii ’80, soţia unui mare fotba­list, actualmente mare antrenor - o distinsă doamnă pasionată de cartea rară -, a cumpărat de la anticarul Si­mion Mi­huţă de la Curtea Veche un exemplar al Bibliei de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino (tipărită în 1688) cu 80.000 de lei. Tranzacţia a fost legală, cu toate actele corespun­zătoare ceru­te de legislaţia comunis­tă. Vreau să-mi exprim şi acum pre­ţui­rea pentru acest gest rar, exemplar, care nu a fost făcut nici din snobism, nici în ideea unei investiţii. La vremea aceea nici nu se punea problema să vinzi în afa­ră aşa ceva, ca să scoţi nişte bani. Distinsa doamnă pu­tea să-şi cumpe­re orice altceva, orice marcă de maşi­nă, orice toaletă, dacă ar fi vrut. Nu, n-a fost nici investiţie, nici gest de snobism. A cumpărat car­tea din drag de carte şi ştia foarte bine ce cum­pă­ră. Biblia de la Bucu­reşti este primul monument de lim­bă română, prima sinteză literară, relevantă atât prin di­mensiuni, cât şi prin calitatea ex­pre­siei. Gestul a­celei doamne este cu atât mai stră­lu­cit cu cât vine din fa­milia unui fotba­list. Aceeaşi distinsă doamnă a încercat, fără succes însă, în aceeaşi pe­rioa­dă, să constituie o a­so­ciaţie a bibliofililor din România“.

Valoarea istorică, valoarea de piaţă şi preţul de inventar
Deşi Biblia lui Şerban Cantacu­zi­no nu e un incunabul în sensul strict al cuvântului, ea e o carte ex­trem de va­loroasă, atât din punct de vedere literar şi istoric, cât şi comercial. Că­ci, dacă facem o analogie por­nind de la prima ediţie a poeziilor lui Emi­nes­­cu, al cărei preţ pe exemplar a cres­­cut, din 1990 până acum, de 40 de ori, valoarea de piaţă a acestei Bi­blii ar fi trebuit să crească de la 80.000 de lei (3.900 de dolari la vremea aceea), la peste 156.000 de dolari.
Valoarea incunabulelor din Ro­mâ­­nia e aşadar uriaşă. Preţurile de in­ventar ale acestora sunt însă, de re­gulă, în instituţiile de stat, identice cu cele de achiziţie. Adică derizorii. Dar, dacă ar fi să evaluăm fiecare in­cu­na­bul în parte cu preţul mediu de 100.000 de euro (corespunzător pre­ţu­rilor internaţionale), valoarea globală a celor 1.640 de exemplare ar fi de 164.000.000 de euro. Valoarea lor isto­ri­că şi culturală e însă mult mai mare.

Letrine pictate de caligrafi
În perioada 1456-1500, cărţile nu se tipăreau în întregime. În locul literelor de început de rând (letrinele) era lăsat spaţiu liber, care se „picta“ ulterior manual de către cali­grafi, aşa-numiţii „rubricatores“. Pagina de titlu nu exista (era o pagină explicativă, la sfâr­şit), iar copertele nu se făceau în tipografie. Clientul şi le comanda în altă parte. Du­pă 1500 a apărut şi pagina de titlu, iar cărţile au început să se tipărească integral. Co­pertele realizate în tipografie au apărut însă abia la începutul secolului al XIX-lea.