Cum am intrat, am fost împins într-o cameră mi­nu­sculă care putea să cuprindă doar două mese, scrijelite, şi un oarecare dispreţ faţă de consumatorii ce păream a fi. Eram în „salonul“ de fumători. Alături, pentru cei „neviciaţi“, condiţiile erau cu to­tul altele. Spaţiu, o statuie mare (să fie Budha?), fotografii pe perete, parchet pe jos, culoarea do­mi­nantă fiind roşul rămas de la precedenţii loca­tari, un restaurant japonez care avea multe de spus, dar care s-a închis. Efectele crizei. Acum este unul thailandez şi, deşi mă enervează discriminarea, nu pot decât să-i urez să dureze. Căci cel mai greu pentru un local e să ţină la tăvăleală. Eram cu Ţ. şi B., oameni care şi-au rulat viaţa peste tot şi sunt criticii mei favoriţi, aşa că ne-am instalat în salonul de nefumători zicând că timp de o oră putem să răbdăm. Mai bine să mâncăm, pe urmă să ne plân­gem. Am început cu inconturnabila supă Tom Yam Gai, cea mai populară supă thai cu pui, ga­lan­gal, lemon grass, kafir lime, ciuperci, pastă de chilli, lămâie şi coriandru. (Pentru ingredientele de care nici măcar nu aţi auzit, căutaţi-le pe net). B. a luat ca intrare aripioare de pui umplute cu carne de porc, tăiţei de orez şi varză. Am gustat, foarte bun. Pentru mine am mai luat în „middle part“, cum se spune în jazz, o frigăruie de pui pe numele ei Satay, o combinaţie îndrăzneaţă între un sos de alune (dulce şi gras) şi unul de ardei iuţi roşii. La felul al doilea Ţ. a adulmecat un Phat Neua Nam­man Hoi - o vită în sos de stridii cu ciuperci. B. şi cu mine am discutat cu câte o porţie (zgârcită rău) de crevete în sos de piper şi usturoi. Buni, dar par­că prea puţini. Când mă gândesc că în Elveţia am mâncat într-un restaurant (pentru 20 de euro de cap de om) atâtea porţii de crevete câte poţi să duci. Parol! Să revenim în patrie. La aceste feluri am garnisat cu câte un orez thai jasmin, delicat parfumat şi perfect fiert. În mod complet aberant, în acest restaurant plăteşti sosurile, de parcă ele nu ar face parte din felul însuşi de mâncare. Nu am luat deserturi, ci ne-am potolit setea cu două sticle de vin alb de care nu-mi aduc aminte mare lucru. Poate doar că erau reci.
Spre sfârşitul mesei, cum ceilalţi clienţi plecaseră, ni s-a permis să fumăm, deşi impresia că suntem cetăţeni de categoria a doua a rămas pregnantă în minte.
Este clar că discriminările... duc la abuzuri! Ser­vi­ciul este corect fără nimic în plus. Nota 6 cu plus.