Aurul orbitor

Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă. Mă rog, unii dintre cei care scandează această lozincă nu cerşesc, ci scriu la ziar. Şi pentru că anul acesta, ca şi anul trecut, ca şi anul viitor, se poartă ver­dele, respectivul scriitor la ziar ne-o spune verde-n faţă: din afacerea de la Roşia Mon­tană are de pierdut toată lumea. Din res­pectiva peniţă se scurge, pe lângă firul de cer­neală verde, şi o lacrimă vărsată pe mor­mântul politic al celui care, deşi a benefi­ciat de un masiv sprijin al activiştilor verzi în cam­panie, trădează nobilele idealuri ale eco­logismului şi se pronunţă favorabil în le­gătură cu odiosul proiect.
La modul la care se poartă dezbaterile pu­bli­ce în România, proiectul Roşia Montană ar trebui să fie sortit din start eşecului. Ma­terializarea sa depinde inevitabil de factorul politic, chestiuni de avizare, autorizare etc. Or, s-a văzut limpede în ultimii doi ani, deloc întâmplător electorali, cum acest proiect a stagnat din cauză că oamenii în măsură să se pronunţe în legătură cu acesta nu-şi permiteau să-şi pericliteze şansele în alegeri punându-şi în cap oponenţii proiectului - pe cât de puţini, pe atât de vocali. Prin urmare, proiectul nu a fost avizat, pentru că nu dădea bine, dar nici nu a primit aviz negativ. A rămas în pronunţare, până după ale­geri. Cu ce costuri, pentru investitor, sau cu ce pierderi, pentru administraţia locală şi centrală, nu a calculat nimeni.
Acum, în sfârşit, un politician a avut curaj să se pronunţe. Favorabil. A devenit brusc ţintă vie pentru adversarii tradiţionali ai proiectului. Previzibil. Dar, din păcate, proiectul a devenit indezirabil pentru unii doar pentru că este susţinut de ministrul (partidul) în cau­ză. Ceea ce este la fel de nedrept cu a te opune unui proiect fără ca măcar să ai habar despre ce presupune acesta. Sau, şi mai grav, să te opui după ce te-ai documentat şi n-ai înţeles nimic, decât că aurul este un metal orbitor.

P.S. În general, sunt atent la ce şi cum mă­nânc, iar produsele de tip fast-food repre­zintă doar excepţii rare şi nefericite. Săptă­mâna trecută, după lansarea ideii de a taxa aceste alimente, presa a fost arhiplină de articole pe respectivul subiect, ilustrate cu fotografii care mai de care mai generatoare de înghiţituri în sec, cu hamburgeri şi şaor­me, campioană fiind, de departe, poza pu­bli­ca­tă de „Gândul”. Se spune că, în ziar, o foto­gra­fie face cât o mie de cuvinte. Ei bine, fo­tografia din „Gândul” a făcut cât o mie de ar­ticole despre dieta sănătoasă, aşa că m-am dus glonţ şi mi-am cumpărat un Big­Mac pe care l-am devorat cu o poftă greu de descris. Era pur şi simplu delicios, iar presu­punând că grăsimile nesaturate şi ra­di­calii liberi ar fi avut gură să strige, ni­meni nu i-ar fi luat în seamă. Atâta reclamă, pe cât de gratuită pe atât de eficientă, n-am mai văzut de mult în ziarele noastre!