În prima parte a acestui material spuneam că sfârşitul anului 2009 are caracteristicile unui „sfârşit de capitol”. Un sfârşit de capitol de istorie, un sfârşit de capitol de sistem politic. Voi continua, în această săptămână, evaluarea politicii postdecembriste, cu atât mai mult cu cât elementele de actualitate, cu toate eforturile gazetăreşti, nu sunt spectaculoase. Legea bugetului va trece, Congresul PSD mai aşteaptă, iar sindicaliştii, oricât de nemulţumiţi, nu vor produce niciun cutremur social.

Istorie şi oameni
Au trecut douăzeci de ani de la Revoluţie. Această pe­rioa­dă, estimată în 1990 de Silviu Brucan şi (mult mai puţin mediatizat - de ce oa­re?) de Ion Iliescu, a devenit o mică obsesie a cetăţeanului român: de ce 20, şi nu 10 sau 30? Fiind o estimare, justificarea este greu de dat. To­tuşi, sensul implicit care a dat impactul acestei estimări a fost: „E nevoie de (cel pu­ţin) douăzeci de ani ca Ro-mâ­nia să ajungă la un echilibru social şi economic”. A a­juns România la acest li­man râvnit? Pun pariu că un sondaj cu această întrebare ar întruni peste 60% de „nu” şi vreo 10-15% de „nu ştiu”. Să începem însă de la început.
În 1990, majoritatea ro­mâ­nilor nu ieşiseră niciodată din ţară. Trăind într-o realitate care-i „conţinea” cu totul, românii erau convinşi că dispariţia „Răului” (identificat cu cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu) va fi ur­mată cu necesitate de apari­ţia spontană şi naturală a unui „Bine” pe care şi-l defi­neau ca pe simpla relaxare a unor constrângeri: să curgă apă caldă toată ziua, să nu se mai întrerupă curentul, să avem program tv non-stop şi salam fără soia la discreţie. Prin urmare, fericirea trebuia să înceapă de a doua zi, de ce să aşteptăm douăzeci de ani?
În realitate, „Binele” simplu nu există! Există doar „Mai Binele”! Şi cei care au fă­cut această profeţie au şti­ut că prăbuşirea unui sistem nu este instantanee (chiar dacă vârful este eliminat ime­diat), iar reconstrucţia are nevoie cu atât mai mult de o perioadă de gestaţie. În 1990, doar puţini dintre ro­mâni au ştiut ce înseamnă, pentru noua etapă, concep­tele de proprietate şi spirit întreprinzător. Startul a fost fundamental, inechitabil.

Privire retrospectivă
Privind retrospectiv, lu­cru­rile sunt destul de sime­trice: în primii zece ani ve­chiul sistem economico-so­cial s-a dezagregat, iar în urmă­torii zece s-au dezvoltat noile structuri. Dacă ne aducem aminte, economia a căzut (chiar s-a prăbuşit!) până în 1999, iar din 2000, odată cu venirea lui Mugur Isărescu la cârma guvernului, au ur­mat opt ani de creştere economică semnificativă. Oare se putea ca perioada aceasta, botezată eufemistic „tranzi­ţie”, să fie mai scurtă? Răs­pun­sul poate fi „da”, dacă facem comparaţia între performanţele a două guverne consecutive, destul de ase­mă­nătoare în componenţă, dar conduse de persoane di­ferite. Radu Vasile şi Mu­gur Isărescu. Dar tranziţia, chiar cu o guvernare de superisă­reşti, nu ar fi putut să fie comprimată cu mai mult de trei-patru ani. Pentru că oamenii, la nivel de individ, dar şi la nivel de grup, au avut nevoie de o adaptare dinamică, o adaptare la nişte repere care s-au modificat şi ele, foarte rapid. Ierarhiile sociale se structurează, dincolo de competenţe şi studii, pe vârste biologice. Până la treizeci de ani individul este „tânăr” şi funcţionează ca „asistent”, între 30 şi 50 este „în floarea vârstei” şi are atribuţii de „comandă executivă”, iar după 50 este „ma­tur” şi „ia decizii strategice”. Cei douăzeci de ani brucanieni sunt, aşadar, o pe­rioadă medie a unui ciclu social. Perioade asemănă­toare în istoria României au fost 1918-1938, 1948-1968, 1968-1988. Hiatus-urile apar din cauza războaielor şi/sau schimbărilor de regim po­litic. În acest caz, apar „gene­raţiile de sacrificiu”. Firesc, consecinţa unor asemenea cicluri este aceea că la trecerea de la unul la altul se produc schimbări majore ale garniturilor de conducători: un sfârşit de ciclu duce la promovări masive de tineri şi la retrageri la fel de masive de vârstnici. Bineînţeles, acest proces nu are loc de pe o zi pe alta - el poate dura pâ­nă la patru-cinci ani -, dar ac­celerarea transformării este sensibilă.
Dacă se poate descrie un asemenea model „in abstracto” şi el poate fi exemplificat la scara istoriei „lungi”, tot atât de adevărat este că influenţele externe şi/sau perso­nalităţile pot grăbi sau întâr­zia procesele de transformare din cadrul unui sistem concret. Este şi cazul Româ­niei în 2010.

Guvernarea „naturală”
Am mai scris, în decursul anului trecut, că PSD şi PD-L sunt, pe lângă exponentele unor grupuri de interese (mai mult sau mai puţin „tribale”), şi exponentele u­nor generaţii. (Nu vreau să absolutizez! Conceptul de „generaţie” pe care mă bazez nu poate explica totul. El nu a fost însă deloc folosit şi poate pune într-o lumină insolită fenomenul politic actual.)
Media de vârstă a lideri­lor PSD la nivelul anului 2005 era cu circa zece ani mai mare decât pentru PD (incluzând structurile de conducere la nivel judeţean). Diferenţa era prea mare pentru ca între cele două partide să se poată ajunge la un consens şi, în acelaşi timp, prea mică pentru ca schimbarea să se producă „natural”. Cel care a forţat schimbarea  a fost, evident, Traian Bă­sescu. A rezultat un „război” care s-a soldat cu un soi de contratimp istoric. Con­se­cinţa a fost că, timp de patru ani, PD(-L) nu a fost în stare să-şi impună propria guver­nare şi PSD a avut, în guvernul Tăriceanu, un cuvânt greu de spus. La Congresul PSD din 2005 şi în anii ur­mători, o serie de „veterani” ai PSD au fost împinşi pe margine şi media de vârstă a liderilor social-democraţi a scăzut. Aceasta a făcut posibilă o „înţelegere” de felul celei a Guvernului Boc I.
Dacă privim din această perspectivă, vom constata că guvernarea PD-L devine abia din 2010 „naturală”. Vestea proastă pentru democrat-li­be­rali este că ei nu vor reuşi - din cauza guvernării - să-şi schimbe liderii şi vor intra în anul electoral 2012 erodaţi atât politic, cât şi „fizic”, ca să zic aşa.
În acelaşi timp, la PSD, fie se va schimba garnitura ac­tuală cu una mult mai tâ­nără, caz în care partidul se va pregăti pentru un vârf e­lectoral în 2012, fie vor avea câştig de cauză „bătrânii”, caz în care PSD nu poate spe­ra, în 2012, decât la o (nouă) coaliţie cu PD-L! (Va urma)