Scriam, în episodul publicat în ultimul număr din 2009, că acei români care, în primăvara lui ’96, îşi încredinţau economiile fondurilor mutuale, nu erau investitori o sută la sută. Ei purtau doar pălării de investitori. Şi tocmai pentru a nu risca prea mult, nimeni - în afara celor care jucau direct la bursă - nu investea singur; cei mai mulţi investitori optând pentru mutualizarea riscurilor în fonduri de investiţii, inclusiv în cel administrat de SAFI. Scopul fiind clar: un eventual şoc să fie, dacă nu parat, măcar amortizat. Numai că scandalurile provocate de recalcularea activelor nete, pe fondul căderii dramatice a câştigurilor investitorilor, au indus o puternică undă de şoc, cu efecte dramatice în întreaga societate românească.
Băncile însă nu credeau că sunt în pericol. Dimpotrivă, voci din sistemul bancar şi-au exprimat speranţa că populaţia îşi va transfera investiţiile de la fondurile mutuale în depozite bancare. Nu s-a întâmplat însă aşa. Mai mult: intrate în criză de lichidităţi, fondurile au atacat depozitele din bănci. La rândul lor, investitorii - după ce şi-au retras leii din fondurile mutuale - s-au repezit să-şi cumpere dolari. Sau, şi mai grav, au renunţat la „consumul amânat” şi au dat buzna în magazine. Consecinţe imediate? O inflaţie cu mult peste nivelul prognozat. Aşadar, o cădere vizibilă a leului faţă de el însuşi. Şi o cădere vizibilă faţă de dolar, ceva mai explozivă la casele de schimb valutar.
O parte din banii retraşi de la fondurile mutuale au exercitat o presiune suplimentară asupra cursului leu-dolar. Presiune la care a contribuit şi o parte din banii retraşi din băncile cu probleme. Depunătorii n-au luat în seamă adnotările unor analişti, făcute la începutul primăverii, potrivit cărora în societatea românească sunt imposibile falimente bancare într-un an electoral. Mai ales că o astfel de adnotare nu echivala nicidecum cu o garanţie de sprijinire a băncilor ameninţate de crah.
Mai aproape de fierberea acestui moment era lecţia bulgară. Căci zvonuri insistente, alimentate de şocul suferit de sectorul financiar din ţara vecină, anunţau inevitabile falimente bancare. Dolarul era din nou văzut în rol de umbrelă de protecţie pentru economiile românilor.
Unda de şoc „SAFI” lovise cu putere. De ce o numesc „SAFI”? Doar căderi au suferit şi alte fonduri mutuale. Şi, apoi, întreaga piaţă de capital resimţise seismul. De altfel, la toate celelalte fonduri mutuale au fost forţate răscumpărări de titluri de investiţii. Au fost retraşi mulţi bani. Dar fiindcă acest fenomen trebuia să poarte un nume - şi trebuie să poarte un nume, pentru a putea fi lesne identificat în contextul evenimentelor de după 22 decembrie ’89 - i-am spus „SAFI”. Pentru că de aici, de altfel, s-a format unda de şoc, în toamna anului 1995, când CNVM a refuzat să autorizeze funcţionarea FMOA, fond mutual administrat de SAFI.
A fost primul semnal de alarmă. Şi primul semn de neîncredere în fondurile mutuale. Pentru că „SAFI” era simbolul unui succes financiar. Până atunci, valoarea certificatelor cunoscuse creşteri spectaculoase; câştigurile erau incredibil de mari. Succesul dobândit de „SAFI” încurajase populaţia să se avânte pe panta investiţiilor.
Treptat, au apărut şi alte fonduri mutuale. Oamenii le-au încredinţat economiile. Şi iată că, dintr-o dată, neautorizarea „SAFI - FMOA” de către CNVM a făcut să se strecoare îndoiala faţă de acest tip de afacere. În cele din urmă însă, pentru un timp, lucrurile s-au aranjat. „SAFI - FMOA” a obţinut autorizaţie. Incidentul a fost uitat. Se ştie doar că oamenii uită repede vremea urâtă... după ce ea trece. Primele de sărbători, plătite în decembrie 1995, al 13-lea salariu au ajuns numai în mică parte în magazine. Cei mai mulţi bani s-au dus la „SAFI” ori în alte fonduri mutuale. Dezinteresul populaţiei faţă de casele de schimb valutar devenise evident. Se ajunsese chiar, timp de mai multe săptămâni, ca în aceste unităţi să se înregistreze crize de... lei. Ofertele de dolari sau de alte valute erau refuzate din această cauză. O parte a populaţiei căpătase gustul investiţiei şi tot mai mulţi oameni îşi încredinţau economiile pieţei de capital. Şi băncilor, desigur.
Poate că nu toate lucrurile erau în ordine în fondurile mutuale. Mai cu seamă că, potrivit unui prost obicei, acolo unde se naşte un succes economic încep să explodeze şi poftele de câştig ilicit. Sigur, n-au apărut dovezi că s-ar fi comis fraude la SAFI ori la alte fonduri. Au fost numai învinuiri. Şi apoi, în întreprinderile de stat, unde se fura imens, nimeni nu s-a repezit să lichideze industria. De ce, atunci, au fost lăsate să se prăbuşească fondurile mutuale? Dacă economia românească, atunci, în primăvara lui ’96, ar fi avut imunitatea în ordine, întărită de o balanţă comercială excedentară, de ceva mai mult capital străin şi de eficienţă în industria naţională, unda „SAFI” n-ar fi fost lăsată să lovească atât de puternic. Într-o economie nefortificată însă, fără anticorpi, fondurile mutuale s-au văzut în faţa unui pericol major. Seismul, care a lovit dur, a fost resimţit multă vreme.
