Fiindcă aşa ne-am născut!

Nu înţeleg de ce, de fiecare dată când mă întorc în ţară după vreo călătorie, mă găsesc în situaţia autorităţilor locale faţă în faţă cu zăpada. Sau cu ploaia. Sau canicula. Respectiv com­plet nepregătit şi surprins.
După un periplu pe vreo două continente, la începutul anului, făcându-mi cruce cu limba în gură, a Doamne-ajută că am ajuns cu bine şi îi voi vedea curând pe cei dragi, primul pas pe pământul patriei la aeroportul Otopeni m-a adus brusc la realitate. Frig afară, da’ parcă mai frig înăuntru! Aşa încât călătorii ar fi trebuit sfătuiţi la debarcare să mai pună o haină pe ei şi să ia un paracetamol, o aspirină, aşa, de control. Al doilea şoc, după ce mai bine de trei săptămâni am întâlnit numai feţe zâmbitoare, gata să-ţi sară în ajutor în orice moment, l-am resimţit la controlul actelor. Doar trei ghişee deşi cel puţin patru curse aterizaseră aproape simultan. Nu-i nimic, o coadă la timpul ei face cât zece minute pe care oricum le-aş fi pierdut încercând să scap de soborul taximetriştilor clandestini strânşi ciorchine în holul de la Sosiri. „Bună seara“, încerc un dialog cu organu’ aflat de cealaltă parte a geamului şi brusc am impresia că în timpul absenţei mele expresia sus menţionată a fost trecută la „înjurături de mamă“ sau la „ultraj“ şi se pedepseşte cu zece lovituri de bici, la funduleţul gol, în piaţa publică. Omu’, care pare dus cu mintea încă la noaptea de Revelion, se asigură în cinci optimi de secundă că nu sunt Bin Laden şi îmi îm­pin­ge paşa­portul prin ferestruica lăsată în geam, ce-i drept la dimensiuni europene. Adică de doar câţiva centimetri.
Primul pas în afara „No man’s land“, altă surpriză. Covorul ru­lant, făcut special pentru a proteja picioarele amorţite de a­tâ­tea ore de călătorie, nu funcţionează! Şi adevărul este că m-ar fi mirat să fie altfel, ca pe vremuri, la scările rulante de la Pasajul Universităţii, care au mers o zi întreagă doar când le-a inaugurat Ceauşescu. Nu-i nimic, am avut tot timpul să mă odihnesc aşteptând bagajele. Zece minute… nimic! Alte cinci minute… nimic! Privesc la cele câteva bagaje albe de-atâta hărtănit prin zăpada de afară şi-mi doresc să fie şi al meu printre ele. Chiar şi aşa căzut din remorcă. În sfârşit îmi apare un geamantan, dar eu am avut tupeul să am două şi mai am de aşteptat. Timp suficient să-mi aduc aminte de discuţia purtată cu o casieriţă din tramvai, în Amsterdam, oraşul în care orice ai face te simţi înfăşurat într-o mantie de finet alb. Am întrebat-o pe frumoasa mulatră, vorbitoare de engleză perfectă, cum de olandezii merg şi acum, când ninge afară ca-n poveşti şi sunt multe grade sub zero, cu bicicletele lor cara­ghioase şi fără căciulă pe cap. Răspunsul a venit instantaneu, spontan, fără nicio pregătire: „Fiindcă aşa ne-am născut!“. 
Şi brusc mi-am dat seama de ce ni se întâmplă toate! De ce stăm la rând aşteptând răbdători o valiză care pare să nu mai vină şi am fi în stare să adresăm o scrisoare de mulţu­mi­­re conducerii aeroportului când iată, fără un mâner, şchioa­­pă de-o roată şi plină de zăpadă, sarsanaua (că bagaj e deja mult spus) apare în sfârşit pe bandă. Fiindcă aşa
ne-am născut! De ce hăhăim amuzaţi când Prigoană ne spune, foarte serios, că ar trebui să-i mulţumim că îşi trimite progenitura şi nu pe nevastă-sa în Parlament, deşi noi ştim că şi-ar putea impune şi cameristele filipineze dacă ar avea chef? Din păcate, acelaşi răspuns… Şi întrebările cu (acest) final aşteptat pot continua la infinit.
Până la plecarea de pe aeroport, mult după miezul nopţii, am mai avut parte de tot felul de surprize neplăcute şi de feţe încruntate acolo unde amabilitatea ar fi trebuit să fie la ea acasă. Astfel încât labradorul „toxicoman“ căutător de dro­guri mi s-a părut - cum sunt sigur că vi s-ar fi părut şi dumneavoastră - de departe cea mai simpatică figură întâlnită de la ştampila pe paşaport încoace!
De ce înghiţim asta? Răspunsul îl găsiţi în titlu!