Hârtia de împachetat se mută online

În mai puţin de o lună, patru cotidiene cen­tra­le au renunţat să mai chinuiască tăietorii de copaci cu nevoile lor de fibră lemnoasă pentru hârtie tipografică. Cel puţin trei dintre aceste cotidiene, ce agonizau de vreme bu­nă, au fost ţinute în viaţă doar de încăpă­ţânarea lui Traian Băsescu de a candida şi a doua oară la Preşedinţia României. Tirajele erau mici, audienţa identică, încasările din publicitate erau inexistente. Singura raţiune de a exista a acestor publicaţii era credibili­ta­tea pe care puteau să o dea unor demersuri pseudojurnalistice în timpul campaniei electorale. Dacă visul lui Mircea Geoană ar fi durat mai mult de o noapte de iarnă, soarta „Cotidianului”, „Ziua” şi „Gardianul” ar fi fost, poate, alta, dar sunt şanse mici să fi supra­vieţuit, oricum, fără o infuzie majoră de capi­tal obţinută de finanţatorul lor.
Nu este vorba aici de orientarea atacurilor exe­cutate în ultima jumătate de an, căci nu se poate spune că ele au avut o singură ţintă în toate cele trei publicaţii, ci despre uitarea rolului principal al unei instituţii de informare în masă: informarea. Atât în răposatele jurnale, cum de altfel se întâmplă în majorita­tea instituţiilor de presă româ­neşti, informa­rea a devenit a cincea roată la căruţă. Opinia se lăfăie, acum, pe prima pagină, pe a doua, a treia şi tot aşa, ocu­pând până şi paginile cu anunţuri de mică sau mare publicitate. Opi­nia pură, ce nu ia în considerare datele sta­tistice, ce eludează meandrele concretului şi ce nu dă două parale pe realitatea în­con­jurătoare. Opinie exprimată populist de către oameni ce înfierează politicienii că au maşini de 50.000 de euro, îndreptăţiţi doar de faptul că ale lor nu costă decât 49.874. Asta e tendinţa de ani buni şi, dacă n-ar fi lovit criza, lucrurile ar mai fi mers aşa, pro­babil, până la totala dispariţie, preţ de una sau două genaraţii jurnalistice, a noţiunilor de bază ale meseriei.
La 20 de ani de la suprimarea comisiilor de cenzură şi a obligativităţii omagiilor ne aflam, acum câteva săptămâni, la punctul de în­chi­dere al unui cerc vicios. Presa centrală avea tendinţa de a se regrupa în Casa Scânteii, ziarele îşi reluaseră treptat tendin­ţele de o­ma­giere şi pe cele de condamnare a agentu­rilor adverse, iar şefii de gazete făceau parte din noua nomenclatură, în timp ce clamau că deservesc interesele poporului suveran. În­chiderea celor trei chestii tipărite (căci zia­re încetaseră de multă vreme a mai fi) şi mu­tarea lor în online este o tragicomedie ce are şansa istorică de a se transforma într-o pal­mă după ceafa din ce în ce mai dublă a ma­nagerilor din media. Manageri care, poate, în sfârşit, îşi vor da seama că, de când există scrumbii şi parizer preamba­late în vid în por­ţii mici, presa tipărită îşi mai justifică existenţa doar dacă rămâne fidelă menirilor sale primordiale.