Anul lehamitei

România a fost internată la azilul de bătrâni.  Oamenii nu zâmbesc pe stradă. Nu zâmbesc aproape deloc… dacă o faci tu eşti privit bizar. Ce-i drept, nici ţie nu-ţi prea vine să ridici colţurile gurii că nu vezi rostul şi nici motivele. Nu e depresia de după Sărbători… şi nici vârsta! Anul ăsta e parcă primul pe care îl încep cu spaimă. Discuţiile despre buget îmi dau fiori: zeci de mii de oameni daţi afară, bani pentru sănătate sunt doar până în august - după aceea suntem pe cont propriu, sărăcie, criză, faliment, zeci de taxe stupide pe care guvernanţii le inventează în disperarea de a mai face rost de bani… E prima dată când îmi vine să las logica atât de iubită deoparte şi să ies în Piaţa Victoriei, cu pene sau fără, să-mi pun mâinile în şold ca o ţaţă şi să ţip: unde mama voastră aţi fost cu mintea anul trecut când negaţi criza şi vă certaţi ca babele în pridvor pe toate nimicurile? De ce nu v-aţi făcut treaba? Apoi însă mă apucă lehamitea. La ce bun să ne mai răstim la ei când atâta pot…. Parcă niciodată mai abitir ca acum nu şi-au împărţit banii pe faţă în interes politic. Bani pentru judeţele lor, bani pentru ministerele din care ies capital politic şi şpăgi…
Anul trecut, când PSD şi PD-L s-au aliat, spuneam că e apogeul goanei după ciolan pe faţă. Iată că se poate şi mai rău. Nu-mi cereţi cifre pentru că le ştiţi la fel de bine ca mine, nu-mi cereţi dovezi că sunt la tot pasul. Dar suntem neputincioşi. După 20 de ani, presa românească este exact precum dulăii aceia lătrători la o caravană care trece nestingherită. Ba îşi mai ia şi picioare în burtă. Cu nici o lună în urmă spuneam că breasla asta este de fapt marea perdantă a alegerilor. Azi, când v-aţi luat adio de la „Cotidianul”, „Ziua” şi „Gardianul”, mă contraziceţi?
Şi ăsta e doar începutul… Încet, încet, pe ei nu o să-i mai supere nimic. Ei... toţi cei care fac şi desfac în ţara asta. Noi, ceilalţi, ne refugiem pe bloguri. Citiţi-le! Second life-ul românesc e mai palpitant decât cel primordial, real… Mă doare fizic această lehamite din realitate şi, în acelaşi timp, mă întreb cât mai avem până declarăm falimentul de ţară. Parcă am îmbătrânit subit. Parcă România a fost internată la azilul de bătrâni… sau de nebuni. Şi ştie că de aici nu mai iese decât cu picioarele înainte. Spuneţi-mi pesimistă, dar a mai aştepta să iasă ceva bun pentru popor din combinaţia actuală de conducători plus criză este ca şi cum am visa să botezăm copilul unei frigide care e iubita unui impotent.
Vă las pe voi să împărţiţi rolurile…