Puţini autori români au ta­lentul lui Daniel Bănulescu. Câţiva, o mână, un podium pe care urcă, mai ales la capitolul inventivităţii şi al expresivităţii verbale, doar el alături de Ma­teiu Caragiale şi Fă­nuş Neagu. Zicerea în proză a lui Daniel Bănulescu zboară firesc, ca un hulub pe lângă nişte bombar­diere cu sute de piese care le ţin artificial în aer, pe långă volumele celor mai preţioşi romancieri contemporani. Faţă de frăgezi­mea frazei lui, cele mai muiate în mie­re ale unor Agopian sau Vosganian par nişte ba­cla­vale uitate în frigider.
Daniel Bănulescu e bun când reuşeşte şi sublim când ratează! Ratările lui intră au­to­mat în seria match-ball-urilor irosite de Ilie Năstase la Wimbledon, a penalty-urilor cu care naţionala de fotbal putea urca în semifinalele mondiale. Când citeşti un roman de Daniel Bănulescu  - şi a  ajuns la al patrulea - îţi vine să-l pipăi şi să urli ca Zorba Grecul: „Aţi mai pomenit o prăbuşire ca asta?!”.
Dacă Daniel Bănulescu n-ar rata senzaţio­nal, Mircea Cărtărescu ar trebui să emigreze în Scandinavia  şi Radu Aldulescu să revină la vânzarea de nămol. Primul lui roman, „Te pup în fund, conducător iubit”, anunţa cu marile lui calităţi şi defecte modul de a şuta peste poarta goală după ce i-a driblat pe toţi. În loc să-l lase în colecţia debuturilor de aur mân­jite cu magiun, Daniel Bănulescu s-a apu­­cat să-l mai scrie încă o dată, să-l înghesuie într-un ciclu artificial din care a scris vo­lu­mele unu şi trei („Fugi din viaţa ta, revol­tă­toare şi slută, în cartea mea”, Editura Cartea Românească). Pe lângă a fi neuzitată, ideea de a rescrie un roman, fie el bun sau rău, este şi păguboasă. Faţă de mobilitatea şi fantezia au­torului mai ales, acest procedeu e perdant. La nivelul ac­ţiu­­nii şi naraţiunii, Daniel Bă­nu­­lescu îşi propune probabil să le ridice complexitatea şi, de fapt, le în­câlceşte. Apariţia personajului Daniel, scriitor, în conflictul dintre Nicolae Ceau­şes­cu şi ge­nialul spărgător Iar­ba Fiarelor, cel ca­re-şi propune să-l ucidă pe dictator în 1987, e parazitară, nemotivată. Lasă că nici in­tenţia de asasinat a spărgătorului nu e sus­ţi­nută de nimic. Această tramă subţire e în­tin­să până în ro­manul „Cel mai bun roman al tuturor timpu­rilor”, de parcă ar avea cine ştie ce suculenţă.
Figurile tiranului şi inamicului său sunt pi­toreşti, ingenioase, măcar că Nea Nicu nu are nimic verosimil, e o construcţie a fan­tas­ti­cului. Specularea temei „Ceauşescu” în­tr-o cheie fantastică nu e nici ea o idee bună. În­tâi că subiectul e totuşi perimat azi, apoi pen­tru că nu e tocmai pretabil la glume. Ceea ce ră­mâ­ne este formidabilul stil al pro­zatorului, modul strălucit de a găsi nişte sintagme care uluiesc publicul, acesta ajun­gând să facă ab­strac­ţie de miza „meciului” a cărui desfăşu­ra­re este, de altfel, greu de ur­mă­rit din cauza pă­catelor de construcţie. Daniel Bănulescu refuză o minimală construcţie romanelor sa­le, în vreme ce mi­mea­ză tocmai o elaborare com­plexă, piramidală etc. În fapt, el nu sesi­zea­ză uriaşa lor proli­xitate. Probă irefutabilă: titlul însuşi. La fie­care pagină, cu un ochi râdeam de hazul şi ingeniozitatea sintagmelor potrivite de au­tor, cu unul plângeam văzând pe ce-şi risi­peşte imensul talent.