Cel puţin (re)numele lor este unul dintre motivele pentru care vei dori să nu ratezi acest spectacol. Rebengiuc, Penciu­lescu, Dostoievski. Suficient să-ţi doreşti să vezi ce aduce această triadă. Desprinsă din romanul „Fraţii Karamazov“ al clasicului rus, „Le­gen­da Marelui Inchizitor“ este frag­mentul care, de-a lungul vremurilor, a fost preluat şi interpretat distinct. În formularea lor scenică, re­gia şi actorul realizează o interesantă prelua­re a textului, plasându-l într-un alt spaţiu (o în­tâmplare din Sevilla în secolul Inchiziţiei), dar păstrând intensitatea şi tempo-ul unui text filosofic pentru a cărui interpretare ai nevoie de expresivitate şi de exerciţiu. Mai ales că nu de multe ori se întâmplă  să asculţi cu plăcere un asemenea discurs. Oscilând între forţa rostirii şi imobilitate (expunerea războiului dintre Diavol şi Dumnezeu, dintre Bine şi Rău din confortul fotoliului de-acasă), Ma­rele In­chizitor se adresează unui Isus ab­sent, într-un imaginar dialog în care fiecare cuvânt plin de înţelesuri se naşte din sentimentul contradictoriu de dragoste şi ură faţă de Dumnezeu. Chiar şi pentru un ex­perimentat ca Victor Re­bengiuc, substanţa unui astfel de rol presu­pu­ne o interpretare cu accente filigranate cu ca­re, deşi reuşeşte să se apropie de perfecţiune, mai lasă loc pentru stilizări. Spectacolul este însă abia la primele reprezentaţii. Fără a ri­sipi ener­gie, actorul mizează pe certitudine şi simplitate, pe pasiune prin blândeţe şi pe ex­presivitate. Finalul este pictural. Abando­nând momentul prinderii Mântuitorului pen­­tru a fi ars pe rug (opţiunea regiei), Ma­rele Inchizitor, ostenit, adoarme în fotoliu. Co­pilul, personaj care deschide spectacolul (Nikita Dembinschi), ales de Radu Penciu­lescu ca imagine a Divinităţii, dar şi ca pur­tător de simboluri şi sentimente, îl înve­leş­te protector. Din nou dragostea e cea care sal­vea­ză. Iar întrebarea cu care te trimite acasă spec­tacolul este dacă nu cumva ecourile ace­lei epoci nu se mai aud încă. Totul în atmosfera unui spaţiu excepţional gândit de Dra­goş Buhagiar, împărţit în două încăperi create într-un amestec de clasic şi grav extrem de teatral. După versiu­ni­le scenice realizate cu ani în urmă de Peter Brook sau Patrice Che­reau, din de­cem­brie şi Teatrul Naţional bucureştean vă aşteaptă cu o montare pe care merită să o vedeţi.