În urmă cu 10 ani, Institutul Ro­mân de Standardizare schimba uni­forma de stat cu o haină privată nou-nouţă. Metamorfoza a dat naş­tere Asociaţiei de Standardizare din România (ASRO), entitate care a fost împuternicită să gestioneze un domeniu de importanţă majoră în economia statului. Problema este că în prezent ASRO nu mai co­respunde principiilor care au stat la baza înfiinţării sale, ci este doar o afacere privată ca oricare alta.
În primul rând, se pune problema delegării autorităţii, ca­re s-a făcut pe un temei ju­ri­dic discutabil. Apoi se ridică pro­blema noii abordări europene în ma­terie de standardizare, care pre­vede că nu se poate institui drept de autor în acest domeniu, în­trucât este vor­ba de o creaţie co­lectivă şi de mare anvergură - atât în timp, cât şi ca spaţiu (întrucât din 2007 sistemul de referinţă este întreg spaţiul UE). Nu în ultimul rând, este vorba şi despre bani, pentru că nu e normal ca o aso­cia­ţie nonguvernamentală să gestio­ne­ze un domeniu de importanţă deosebită pentru economia statului şi să realizeze venituri doar pentru sine din această activitate. În Cehia, de exemplu, după ce activi­ta­tea a fost condusă de stat, a de­venit privată, iar recent a revenit la stat fără mare tam-tam. Suntem cu­rioşi dacă aşa ceva s-ar putea în­tâmpla şi la noi…

Un pic altfel, dacă nu chiar invers
Deşi în statele UE domeniul stan­dardizării se află în sarcina u­nor instituţii ale statului, la noi ac­ti­vi­ta­tea îmbracă o formă integral privată. Desigur, în Europa există mai multe forme în care autorita­tea institu­ţii-lor de stat este delegată unor entităţi nonguvernamentale, însă acestea sunt strict specializate, de obicei fi­ind asociaţii cu rol consultativ, de rangul comisiilor teh­ni­ce. La noi, ASRO este singurul or­ga­nism abilitat să gestioneze proble­matica standardizării şi suntem singura ţară din spaţiul UE în care organismul na­ţional de standardi­zare e un ONG ce nu este obligat să dea nicio so­co­teală statului legat de activitatea sa.
Conform Legii 355/2002, care aprobă Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998, ASRO este o „persoană ju­ri­dică de drept privat, constituită în baza prevederilor legale cu pri­vi­re la asociaţii şi fundaţii, cu statut juridic de asociaţie, de interes pu­blic, fără scop patrimonial, negu­ver­namen­ta­lă, apolitică, cu perso­na­litate juri­di­că, constituită ca or­ganism naţional de standardizare“. Pentru că în 1998 România avea de mult o instituţie ca­re gestiona do­meniul, aceasta a trebuit să fie desfiinţată, pentru a fa­ce loc mult trâm­biţatei iniţiative private. Prac­tic, asociaţia a fost înfiin­ţa­tă pe scheletul fostului Institut Ro­mân de Standardizare (IRS), căruia i-a pre­luat gratuit întreg patrimoniul, şi din asociaţie nonprofit a devenit o întreprindere profitabilă. Lucră­torii din domeniu au sesizat oportunita­tea de a vinde standarde – şi de a fa­ce asta în cadru privat, fără scop co­mercial declarat şi bătător la ochi -, n-au scăpat ocazia, iar acum vând standarde atât în mediul privat, cât şi statului de care s-au des­prins elegant şi… legal. ASRO reali­zează de 10 ani venituri consistente din comercializarea standardelor, precum şi din acordarea certifica­telor de conformitate cu standardele naţionale. Deşi este o entitate privată, coordo­nează politica statului în domeniul standardizării şi a­re abilităţi în controlul implemen­tării şi organizarea de cursuri pentru cei care vor să adopte standarde.

De unde vin banii la ASRO
Într-un înţeles mai larg, activita­tea de standardizare poate fi compa­rată cu ceea ce face Microsoft cu sistemul de operare Windows. Ca să poţi să-l foloseşti, ai nevoie de li­cen­ţă, dar, în acelaşi timp, el este piratat la scară mondială. Acelaşi lucru se întâmplă şi în domeniul vânzării şi implementării standardelor. În legă­tură cu veniturile realizate de ASRO din aceste vânzări, Alexandru Grea­vu, şeful Direcţiei Publicaţii din ca­drul asociaţiei, a declarat pentru SFin că 70% din bani vin din mediul privat. Restul de 30% din afacere se face (evident) pe banii statului. Ro­mânia trebuie să se conformeze re­gulamentelor şi directivelor euro­pe­ne în materie şi, ca urmare, Guver­nul este obligat să achiziţioneze şi a­poi să adopte diverse pachete de stan­darde. ASRO face astfel contracte cu statul şi asigură traducerea, pentru ca Guvernul să beneficieze, conform Constituţiei, de acte redactate exclusiv în limba română. Pe an­samblu, este vorba de o situaţie complet dife­rită faţă de cea din trecut, când statul nu numai că-şi cumpăra standardele prin propriul institut, ci controla întregul sistem de vânzări în domeniu. „Pe vremea când statul lua banii pe standarde, cifra vânză­ri­lor era mult mai mare - circa 90% din afacere era reprezentată de vânzări. Acum situaţia s-a schimbat pentru că standardele nu mai sunt obligatorii“, ne-a mai spus Alexandru Grea­vu de la ASRO.
Mai departe, trebuie spus că, deşi conform legii asociaţia poate beneficia de alocaţii bugetare, nu primeşte. Singura cheltuială a statului este pla­ta de către Ministerul Economiei a co­tizaţiei de membru pe care ASRO trebuie să o achite la CEN (Comitetul European pentru Standardizare) şi CENELEC (Comitetul European de Standardizare Electrotehnică).

Dreptul la monopol
Cei de la ASRO s-au declarat in­dignaţi de faptul că am pus problema legitimităţii dreptului de autor pentru standarde pe care îl deţine ASRO. Conform noii abordări euro­pe­ne în domeniu, dreptul de autor este perceput ca o „barieră în calea li­berului schimb care rezultă din re­glementări tehnice“. Se consideră ast­fel, pe bună dreptate, că nu se poate institui drept de autor pentru standardele care au la bază experien­ţa tehnică dobândită de generaţii şi, mai mult, care are şi aplicare voluntară (adică nu este obligatorie). Aşa­dar, prin acordarea dreptului de au­tor către ASRO, statul a oferit o afa­cere pe tavă unor întreprinzători - ce-i drept, proveniţi din rândul lu­cră­torilor la fostul IRS. ASRO are acum calităţile unei firme puternice, deci are şi mustrările de conştiinţă ale unui rechin. N-are nicio proble­mă în a plasa standardele împotriva curentului pieţei libere europene, în a pune bariere tehnice în calea uniformizării pieţei tehnologice şi de ser­vicii şi, în ultimă instanţă, de a blo­ca orice fel de concurenţă. Toate acestea doar în România, fiindcă sta­tutul de monopol al asociaţiei n-ar fi fost acceptat în nicio altă ţară din spaţiul UE.
„În România, dreptul de autor în domeniul standardizării aparţine ASRO“, spune Alexandru Greavu. ASRO, spunem noi, beneficiază, ca orice alt subiect de drept şi în aceleaşi condiţii ca oricine altcineva, de prevederile Legii 8/1996. Or, stan­dar­dele nu constituie, potrivit legii de mai sus, subiect al dreptului de autor.
În plus, credem că dreptul de va­lorificare a standardelor trebuie să a­parţină statului, ca să mai restrân­gă din cheltuielile din acest domeniu şi, mai mult, să realizeze ceva venituri din această activitate.
Despre diferenţa dintre principii şi legislaţie ar fi multe de spus, inclusiv că e similară celei dintre teorie şi practică, dar oficialul ASRO s-a limitat la a ne oferi un exemplu, ce-i drept, extrem de sugestiv: „Bill Gates a trebuit să convingă SUA că are drep­tul său de autor pe sistemul de operare pe care l-a creat. De aici a fă­cut avere… Dacă la noi statul modifi­că legea şi ne ia drepturile de autor pentru standarde, ne ia totul“. Nu­mai că şi aici este invers: ASRO a luat totul şi statul a rămas fără nimic.
Mai departe, pentru că am aflat de unde vin banii, ne-am interesat şi unde se duc. „Veniturile se duc pe sa­larii, întreţinerea clădirii, organizare de evenimente, reprezentarea internaţională a ţării în domeniul stan­dar­dizării“, ni s-a răspuns de la ASRO. Şi sunt foarte mulţi bani de cheltuit la ASRO.

Standardizarea în Romånia
Istoricul standardizării în ţara noas­tră începe în anul 1924, prin adoptarea Legii 21/1924 pentru persoanele juridice, continuă apoi în 1929, cu adoptarea „Organizaţiei şi regulamentului comisiunii norme­lor industriei româneşti“, şi se configurează articulat în 1955, prin în­fi­inţarea Oficiului de Stat pentru Stan­darde şi Invenţii. Mai departe, în 1970 se înfiinţează Institutul Na­ţio­nal de Standardizare. În 1991, a­ces­ta aderă la Comitetul European de Standardizare (CEN), iar în anul ur­mător este desemnat ca organ de specialitate al administraţiei publi­ce centrale. Evident, din această e­vo­lu­ţie, nimic nu prevestea moar­tea su­bită a institutului care dobândise în timp un patrimoniu considerabil - în primul rând material, în calitate de principal depozitar al expe­rienţei tehnice a economiei româ­neşti în materie de standarde, şi nu în ultimul rând căpătase notorie­tatea inter­nă şi internaţională cu­venită.
Privatizarea standardizării în România a avut loc în 1998, când di­rectorul general al Institutului Ro­mân de Standardizare, Mircea Mar­tiş, a propus Guvernului desfiin­ţa­rea IRS şi înfiinţarea asociaţiei „nonprofit“ ASRO. Ca urmare, prin Or­do­nanţa 39/1998, Martiş a preluat în­tregul patrimoniu al IRS şi al Cen­trului Naţional de Formare şi Mana­gement pentru Asigurarea Calităţii şi a devenit director general al asociaţiei nou-înfiinţate.