Decizia Curţii Constituţionale a asigurat continuitatea şi, de ce să nu recunoaştem, stabilitatea politică a Ro­mâniei. O decizie în fa­voa­rea lui Mircea Geoană ar fi creat nu doar complicaţiile de moment, uşor previzibile - repetarea turului II, cheltuieli în plus, încă o săptă­mâ­nă de campanie, încă un timp în care ar fi lipsit un gu­vern legitim, întârzierea împrumutului de la FMI etc., etc. -, ci şi complicaţii de perspectivă. Dintre acestea, precedentul este cel mai periculos.
Fraude electorale au fost, fără discuţie. Atât de ordin material (voturi multiple, turism electoral etc.), cât şi de ordin moral (dar despre a­cestea voi vorbi ceva mai de­parte). Dar legea le poate pe­depsi numai pe primele - a­co­lo unde există o dovadă materială - şi, ceea ce este cel mai important, în măsura în care ele viciază rezultatul final.

Un scenariu la limita absurdului
Să imaginăm scenariul ur­­mător: doi candidaţi, în tu­rul doi, au exact acelaşi nu­­măr de voturi. În afara a­cestora, mai există un singur vot, „votul de aur“, votul u­nei bătrâne de 95 de ani, ne­văzătoare, suferind de maladia Parkinson. Dacă votul cu pricina este valid, conform regulii democratice, câştigă­to­rul scrutinului va fi cel ca­re a obţinut votul bătrânei. Dar ce decidem dacă votul res­pectiv este contestat pe mo­tiv că bătrâna a intrat în cabina de vot însoţită de o altă persoană majoră? Iarăşi, conform regulii democrati­ce, alegerile ar trebui relua­te! Precedentul de care vorbeam este dat de faptul că o fraudă, oricât de mică sau oricât de contestabilă, va du­ce automat la o decizie de anulare a întregului scrutin.
Ajungem, astfel, la o pro­ble­mă care ţine de statistică şi probabilităţi. Dat fiind că electoratul este o mulţime „ma­re“, de milioane de indivizi, probabilitatea ca opţiu­ni­le între doi candidaţi să fie absolut egale este foarte mi­că. Asta pentru că probabilitatea respectivă nu ţine nu­mai de matematică, ci are şi o componentă subiectivă foar­te pronunţată. La aceasta se adaugă faptul că meca­nismul şi instrumentele de numărare a voturilor sunt şi ele grevate de eroare umană şi subiectivitate. Cu cât dife­renţa între cei doi candidaţi este mai mică, cu atât probabilitatea ca aceste defecte de numărare să vicieze rezulta­tul final este mai mare. Asta înseamnă că în orice situaţie în care diferenţa între voturi este mai mică de un anumit prag, să zicem 0,1%, ea se va situa şi sub pragul de încre­de­re faţă de sistemul de nu­mă­rare a voturilor. Prin ur­ma­re, în orice asemenea si­tua­ţie s-ar putea decide re­lua­rea scrutinului. (O so­lu­ţie, care nu cred să aibă însă vreun echivalent într-una din democraţiile cunoscute, ar fi aceea ca din principiu să se repete toate alegerile în care diferenţa dintre candidaţi ar fi mai mică decât 2%, de exemplu.)
Revenind la situaţia rea­lă, trebuie să punctăm ideea că nici PSD, cu activiştii şi responsabilii săi din teritoriu, nu a fost „uşă de biseri­că“. E raţional să presu­pu­nem că, la milioane de ale­gă­tori şi sute de mii de activişti de partid (din toate partide­le!), atât în turul I, cât şi în turul II au existat destui care au încercat şi au reuşit să obţină avantaje dincolo de limita legii. Spre dezamă­gi­rea tuturor celor care mai cred în valorea absolută a A­devărului, trebuie să spu­nem că, în România anului 2009, adevărul relativ a re­zul­tat nu din voinţa clară a electoratului, ci dintr-o compensare a fraudelor.
Trebuie să admitem că între cei doi candidaţi, în con­diţiile date, nu a existat o diferenţă semnificativă de voturi. Prin urmare, câştigă­to­rul a fost dat, într-o oarecare măsură, şi de hazard. La momentul t+1, imediat după validarea alegerilor, ar trebui să intre în funcţiune un alt principiu democratic, şi a­nume că minoritatea se su­pune majorităţii sau, cu alte cuvinte, câştigătorul ia totul.
Şi aici intervin însă su­biec­tivităţi. Câtă legitimitate poate avea un preşedinte ales cu doar 30% din voturile celor înscrişi pe listele electorale? S-a mai vorbit în aceste luni de varianta votului obligatoriu. Acesta ar fi o soluţie, pentru că, în Româ­nia, cultura civică nu este suficient de dezvoltată şi ca a­tare nu se poate spune că cei care nu au participat la vot au înţeles exact im­pli­caţiile gestului lor. La fel de bine se poate spune - şi asta este chiar mai important! - că şi clasa politică suferă de lip­sa acestei culturi. Dacă sus­ţi­nătorii preşedintelui reales se fac vinovaţi de o fraudă mo­rală, aceasta se va vedea pe parcursul mandatului a­ces­tuia, în măsura în care el va înţelege, în mod real, să reprezinte şi interesele celor 70% din români care nu l-au votat.

Un guvern pentru liniştea preşedintelui
Firesc, prima decizie ma­jo­ră a lui Traian Băsescu a fost deblocarea situaţiei gu­ver­nului. Desemnarea lui E­mil Boc nu este o surpriză şi ea nu ar trebui să fie, în acest moment, nici lăudată, nici cri­ticată. România avea ne­voie de un guvern legitim pentru următoarele şase luni. Este un guvern de ava­rie, care trebuie să traver­se­ze perioada cu cele mai grele costuri din ultimii 12 ani.
Am citit, zilele trecute, ar­ticole din presa scrisă şi electronică, în care diverşi jurnalişti, printre care şi susţi­nă­tori necondiţionaţi ai lui Traian Băsescu, acreditau ideea că preşedintele ar trebui să-şi înceapă un nou man­dat printr-un gest care să demonstreze desprinde­rea de trecut. Adică, mai pe româneşte, să desemneze un premier independent, sau măcar un reprezentant mai puţin compromis al PD-L.
Justificările acestor jur­na­lişti mi se par nerealiste. În pri­mul rând, e vorba de­spre co­­relarea dintre persoa­na pre­­mierului şi perioada de gu­vernare. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, program de gu­ver­nare, în sensul profund al cu­vântului, nu are nici Boc, nu a avut nici Negoiţă şi nu a avut nici măcar Lucian Croitoru. După cum nu au avut nici Io­hannis sau Anto­nescu. Pe ce mă bazez? Toc­mai pe faptul că alegerile au fost purtate pe muchie de cu­ţit, iar partidele nu au avut timp şi resurse să conceapă proiecte şi politici pentru o situaţie postelecto­rală incer­tă. Mai mult decât atât, pe termen scurt, liniile di­rec­toa­re ale programului de gu­vernare sunt date de a­cordul cu FMI şi imperative­le apar­te­nenţei la Uniu­nea Eu­ro­peană.
Punând cap la cap toate a­ceste date, rezultă că Emil Boc a fost cea mai bună şi (a­proape) singura alegere posibilă a lui Traian Băsescu. Cum spuneam, noul cabinet Boc va avea o misiune de sa­crificiu. El va trebui să trea­că iarna, să desză­pezească drumurile şi căile ferate, să a­­chi­te pensiile şi salariile, să facă faţă nemulţumirilor sin­dica­le şi, mai ales, să conce­dieze bugetarii. Dacă ne­mul­ţumi­rile vor atinge un prag critic, iar situaţia economică o va lua razna, Traian Bă­ses­cu îi va putea cere lui Emil Boc fie demisia, fie rema­nie­rea u­nor miniştri. Nu e vor­ba doar de faptul că Emil Boc ar fi obedient. Prin Emil Boc, Traian Băsescu va fi in­format corect şi constant a­su­­pra situaţiei din ministere şi va avea, eventual, răgazul de a pregăti un premier „cu­rat şi uscat“ pentru iunie sau iu­lie 2010. Cu tot cu un program de guvernare la cheie.
Nu se ştie încă, la ora când scriu aceste rânduri, lis­ta cu miniştrii noului gu­vern Boc. Mai degrabă aici ar încăpea observaţiile critice. În mod cert, vor fi păstraţi greii partidului: Blaga, Vi­dea­nu şi Berceanu. Asupra Elenei Udrea sunt încă dis­cu­ţii. Aş îndrăzni însă să spun că, şi fără Elena Udrea, PD-L-ul intră, odată cu noua guvernare, într-un proces de (re)baronizare. Factorul acesta va cântări greu nu numai în economia partidului pre­zi­denţial, ci şi în viitorul, pe termen scurt, al României. În 2000, Adrian Năstase şi-a format un cabinet în care a adus foarte multe nume proas­pete. Nu discut acum asupra calităţii, confirmării şi devenirii acelor miniştri. Principial însă, acea înnoire a asigurat un mandat, pe an­samblu, bun (fapt recunoscut, de curând, chiar şi de pre­şedintele Băsescu). De aceea, dacă PD-L îşi doreşte cu adevărat o dezvoltare de perspectivă, acest lucru ar trebui să se vadă în structura viitorului cabinet.