
Scriu acest comentariu joi, 17 decembrie. El va apărea luni, 21 decembrie, odată cu ultimul număr pe anul acesta al „Săptămânii Financiare“. Încheierea acestui an agitat, cu final prezidenţial, mă determină să mă uit un pic în urmă.
Acum 20 de ani, pe 17 decembrie 1989, eram la Timişoara. Student la Institutul Politehnic „Traian Vuia“. În căminul 7 din complexul studenţesc, sâmbătă seara, pe 16 decembrie, era ca în orice weekend, atmosferă de chef. Prin diferite camere se organizau petreceri. Unele pentru rockeri, altele pentru „depechari“. Cele mai căutate însă erau cele cu studente frumoase, nu conta genul de muzică. Întors pe la 3 noaptea de la o astfel de petrecere studenţească plină de muzică, bere şi blues-uri cu fetele, văd pe aleile complexului patrule de Gărzi Patriotice. N-am înţeles exact despre ce era vorba, ce căutau, pe cine păzeau. Apoi, la intrarea în cămin găsim geamurile toate sparte. Şi urme de gloanţe. Ne îngheaţă sângele. Unii colegi rămaşi în cămin ne povestesc întâmplări tragice, cu focuri de armă, patrule militare şi apeluri disperate ca studenţii să nu iasă din cămin. Începuseră protestele de stradă la Timişoara, iar autorităţile comuniste erau disperate ca studenţii să nu pactizeze, să nu se alăture protestelor. Ar fi fost o lovitură de moarte ca miile de studenţi din cămine să iasă pe străzi, împotriva lui Ceauşescu. Până la urmă, cu toate ameninţările şi chiar cu materializarea lor, n-au reuşit. În timpul zilei de 17, tancurile au mărşăluit dinspre Giroc spre centrul oraşului, în huiduielile studenţilor, care-şi aruncau toate rezervele de zacuscă şi gem înspre namilele de oţel.
În seara de 17 decembrie 1989, în complexul studenţesc, a fost ucis primul student. Împuşcat în gât, fără vreo vină concretă. Pentru că aveau experienţă tragică, studenţii palestinieni l-au luat rapid să-l transporte la spital, cu sângele şiroind.
După trei zile de coşmar, am ajuns acasă, la Constanţa, pe 20 decembrie. Unde am fost săltat de Securitate şi anchetat. Fusesem „virusat“ împotriva sistemului şi câteva ameninţări mi-au fost tranşant transmise de băieţi... Clipe agitate, triste, urmate de explozia descotorosirii de Ceauşescu şi gaşca lui.
Acum, la 20 de ani de la evenimente, o tensiune politică incredibilă a marcat alegerile prezidenţiale. S-a vorbit mult despre comunism-anticomunism, despre Timişoara şi simbolurile ei. Despre stânga şi dreapta. Văd la televizor comemorări, mărturii importante, poveşti ale celor implicaţi. Îmi vin de-a valma în minte toate momentele trăite atunci.
Atunci, în decembrie 1989, Timişoara a fost motorul schimbării, într-un gest de curaj nebun şi sacrificiu uman dramatic. Astăzi, Timişoara a reales. Optează pentru continuitate în fruntea statului. Nu cred că putem pune egal între Ceauşescu şi Băsescu. Doar o componentă de autoritate şi control excesiv îi poate relativ apropia.
Banatul a votat majoritar pentru realegerea lui Băsescu. Nu trebuie să le reproşăm asta, e doar o constatare.
Între opţiunea capitalei Banatului de atunci şi cea de acum, între răsturnarea unui regim şi menţinerea altuia, diferenţa o face divizarea profundă a României. Cu 20 de ani în urmă, eram cu toţii convinşi că Ceauşescu şi comuniştii lui trebuie să plece. Azi, jumătate de ţară spune ceva, cealaltă jumătate altceva. Aşa ne găseşte apropierea datei de 22 decembrie: unii comemorează, alţii aniversează.