Decembrie 1989-Decembrie 2009

Scriu acest comentariu joi, 17 decembrie. El va apă­rea lu­ni, 21 decembrie, odată cu ultimul număr pe a­nul a­ces­ta al „Săptămânii Financiare“. Încheierea a­cestui an agitat, cu final prezidenţial, mă determină să mă uit un pic în urmă.
Acum 20 de ani, pe 17 decembrie 1989, eram la Ti­mi­şoa­ra. Student la Institutul Politehnic „Traian Vuia“. În că­minul 7 din complexul studenţesc, sâmbătă sea­ra, pe 16 de­cembrie, era ca în orice weekend, atmosferă de chef. Prin diferite camere se organizau petreceri. Une­le pentru ro­ckeri, altele pentru „depechari“. Cele mai cău­tate însă erau cele cu studente frumoase, nu conta genul de mu­zi­că. Întors pe la 3 noaptea de la o astfel de petrecere studenţească plină de muzică, bere şi blues-uri cu fetele, văd pe aleile complexului patrule de Gărzi Pa­trio­tice. N-am în­ţe­les exact despre ce era vorba, ce căutau, pe cine pă­zeau. Apoi, la in­tra­rea în că­min găsim geamu­rile toate spar­te. Şi urme de gloan­ţe. Ne îngheaţă sân­gele. Unii co­legi rămaşi în cămin ne povestesc întâmplări tragice, cu fo­curi de ar­mă, patrule militare şi apeluri disperate ca studenţii să nu iasă din cămin. Începuseră protestele de stra­dă la Timişoara, iar autorităţile comuniste erau dispe­ra­te ca studenţii să nu pactizeze, să nu se alăture pro­testelor. Ar fi fost o lovitură de moarte ca miile de studenţi din că­mine să iasă pe străzi, împotriva lui Ceauşescu. Până la urmă, cu toate ameninţările şi chiar cu materializarea lor, n-au reuşit. În timpul zilei de 17, tancurile au mărşăluit din­spre Giroc spre centrul oraşului, în hui­duielile stu­den­ţilor, care-şi aruncau toate rezervele de zacuscă şi gem înspre namilele de oţel.
În seara de 17 decembrie 1989, în complexul studen­ţesc, a fost ucis primul student. Împuşcat în gât, fără vreo vină concretă. Pentru că aveau experienţă tragică, studenţii palestinieni l-au luat rapid să-l transporte la spital, cu sângele şiroind.
După trei zile de coşmar, am ajuns acasă, la Con­stan­ţa, pe 20 decembrie. Unde am fost săltat de Secu­ri­tate şi anchetat. Fusesem „virusat“ împotriva sistemului şi câteva ameninţări mi-au fost tranşant transmise de băieţi... Clipe agitate, triste, urmate de explozia des­co­torosirii de Ceauşescu şi gaşca lui. 
Acum, la 20 de ani de la evenimente, o tensiune po­li­tică incredibilă a marcat alegerile prezidenţiale. S-a vor­bit mult despre comunism-anticomunism, despre Ti­mi­şoara şi simbolurile ei. Despre stânga şi dreapta. Văd la televizor comemorări, mărturii importante, po­veşti ale celor implicaţi. Îmi vin de-a valma în minte toate momentele trăite atunci.
Atunci, în decembrie 1989, Timişoara a fost motorul schimbării, într-un gest de curaj nebun şi sacrificiu u­man dramatic. Astăzi, Timişoara a reales. Optează pen­­tru continuitate în fruntea statului. Nu cred că pu­tem pune egal între Ceauşescu şi Băsescu. Doar o com­ponentă de autoritate şi control excesiv îi poate rela­tiv apropia.
Banatul a votat majoritar pentru realegerea lui Bă­ses­cu. Nu trebuie să le reproşăm asta, e doar o constatare.
Între opţiunea capitalei Banatului de atunci şi cea de acum, între răsturnarea unui regim şi menţinerea altuia, diferenţa o face divizarea profundă a României. Cu 20 de ani în urmă, eram cu toţii convinşi că Ceauşescu şi co­muniştii lui trebuie să plece. Azi, jumătate de ţară spune ceva, cealaltă jumătate altceva. Aşa ne găseşte apropierea datei de 22 decembrie: unii comemorează, alţii aniversează.