Subliniam, în episodul de săptămâna trecută, o cerinţă firească: aceea că dacă investitorul român accepta să primească „prima de risc“, trebuia să accepte şi riscul. Numai că acei români care, în ’96, îşi încredinţau economiile fondurilor mutuale nu erau investitori sută la sută. Ei purtau doar pălării de investitori. Şi tocmai pentru a nu risca prea mult, nimeni - în afara celor care jucau direct la bursă - nu investea singur; cei mai mulţi investitori optau pentru mutualizarea riscurilor în fonduri de investiţii, inclusiv în cel administrat de SAFI. Ca un eventual şoc să fie, dacă nu parat, măcar amortizat.
După scandalurile provocate de recalcularea activelor nete, pe fondul căderii dramatice a câştigurilor investitorilor, acestor instituţii li s-a făcut o publicitate furibundă. Cazul SAFI, mai cu seamă, bătuse toate recordurile de mediatizare. În presa scrisă, pe unde radio sau la televiziune i se transmiteau publicului semnale insistente. Toate fondurile dădeau cam acelaşi mesaj: „Aveţi încredere în noi“.
Dacă publicul avea sau nu să-şi recapete încrederea în fondurile mutuale doar timpul avea să decidă. Atunci însă, în primăvara lui ’96, când fondurile mutuale au suferit zguduiri puternice, piaţa de capital devenise mai săracă şi mai tristă. Mai mult, fără trei-patru mari fonduri, care într-o primă fază făcuseră investitori din sute de mii de români, dându-le senzaţia unor câştiguri importante, pentru ca în faza următoare să se prăbuşească efectiv, împreună cu visurile românilor-investitori care şi-au pierdut banii, piaţa de capital însăşi începuse să se clatine. Norocul a fost că, încă din primăvara acelui an, fusese deja revigorată bursa de valori, iar RASDAQ-ul se relansase, în condiţiile înfiripării câtorva fluxuri de capital străin intrate în ţară. Dar continua să se facă resimţită, pe această piaţă, pierderea încrederii populaţiei în fondurile mutuale.
Începând din martie ’96, neliniştea se strecurase în sufletele sutelor de mii de oameni care şi-au văzut economiile în pericol. După ce li se cultivase sentimentul siguranţei şi al câştigului garantat. Fusese pierdut pariul global angajat de fondurile mutuale: acela de a valorifica bine economiile populaţiei. „Vinerea neagră“ de la CIRO, ARDAF şi Credit Fond, din martie, urmată de „vinerea neagră“ de la SAFI, în aprilie, le-au zdruncinat zdravăn credibilitatea.
În ’95, CNVM îşi manifestase făţiş intenţia de a face ordine pe piaţa fondurilor mutuale. A şi organizat, de altfel, un prim examen: autorizarea instituţiilor ce şi-au propus să ofere o alternativă profitabilă în vederea valorificării economiilor populaţiei prin crearea „asociaţiilor“ micilor investitori. La acest examen, FMOA (Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri) administrat de SAFI a căzut. În cele din urmă, şi-a primit însă autorizarea într-o sesiune de restanţe. Se poate spune aşadar că CNVM a eliberat fiecărui fond câte un certificat de calitate. Dând astfel garanţii că economiile populaţiei erau… pe mâini bune. Iată însă că, înaintea atestărilor, specialiştii din societăţile de administrare a fondurilor mutuale se plângeau că aceste instituţii, făurite pentru a absorbi o parte din economiile populaţiei, nu erau cunoscute. Şi că din acest motiv se înregistra o creştere lentă a numărului celor care le încredinţau bani. După ce însă CNVM a girat, prin documentele de autorizare, respectivele fonduri, atractivitatea lor devenise ceva mai mare. Numărul cumpărătorilor de titluri sau certificate se apropiase de un milion, iar sumele încredinţate sporeau continuu. În faza următoare, după scandalurile provocate de recalcularea activelor nete, pe fondul căderii dramatice a câştigurilor investitorilor, aceste investiţii au fost intens mediatizate. Şi astfel, din ilustre necunoscute, fondurile mutuale au devenit arhicunoscute. Spaţii largi în ziare şi reviste, emisiuni la ore de maximă audienţă la radio şi la televiziune au fost dedicate „şcolirii“ publicului. Cuvinte ca investitor şi investiţie, ce sunau ciudat în urechile românilor, le-au devenit familiare. Omul simplu înţelegea astfel că prin fondurile mutuale îşi poate pune economiile, oricât de mici, „la muncă“. Şi că micile economii ale populaţiei, adunate în fonduri mutuale şi investite, ar fi putut să aducă avantaje mari. Să facă, deci, bani… din bani. Şi mai înţelegea omul simplu că banii lui puteau să devină capital, dacă munca lui economisită era scoasă din circuitul consumului, fiind investită.
…Numai că n-a fost să fie aşa. După căderea marilor fonduri, o bună parte a populaţiei şi-a pierdut încrederea în aceste investiţii. O circumstanţă agravantă într-un moment în care, la noi, chiar dacă nu calcula nimeni confidenţa, ca în America, încrederea în economie a agenţilor economici, a investitorilor, a populaţiei începea să capete o accentuată însemnătate. Iar în raport de acest fapt - aveau ori nu investitorii încredere în economie - se decidea direcţia fluxurilor de finanţare. Şi, mai cu seamă, consistenţa acestor fluxuri. Nu întâmplător, aşadar, România suferea de o acută criză de capital. Era o certitudine: atât timp cât încrederea în economie se constituia încet, foarte încet, investitorii interni şi mai cu seamă externi nu dădeau năvală.
