Văzută de la Copenhaga, unde recent s-au în­cheiat lucrările summit-ului mondial privind cli­ma, România pare mai degrabă o ţară ră­tă­cită geo­grafic în Europa şi politic în UE, în special din perspectiva în care percepe şi tratează pro­blema com­plexă a încălzirii globale şi a schim­bărilor climatice. Într-adevăr, atât prezenţa la forumul ecoclima­tic din capitala daneză, cât şi reacţia in­ter­nă faţă de un asemenea fenomen şi eveniment ara­tă o si­tua­ţie în mare parte discordan­tă cu restul lumii, greu de înţeles şi aproape im­po-sibil de explicat. Şi aceasta în condiţiile în care Ro­mânia se si­tuează în prima linie a ţă­rilor afectate de modifi­cările tot mai eviden­te ale cli­mei, cu multiple vulnerabilităţi.
Astfel, de-a lungul întregului proces interna­ţio­nal de negociere a noului acord ecoclimatic, în­ceput în­că din 2005, vorba eternului Ca­ra­giale, am fost sublimi, dar am lipsit cu desă­vârşire! Nicio iniţia­tivă, propunere notabilă ori punct de vedere vrednic de luat în seamă! Totul s-a re­dus la a imita şi accepta în bloc poziţia comu­ni­tară, cu unele ex­cep­ţii apărute atunci când grupurile de interese pri­­vate au impus palide cârteli, însă cu singurul rezultat de a fi citaţi, în documentele UE, alături de Polonia, drept state membre reticente faţă de mă­su­rile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES). Tot aşa, la Con­siliul Eu­ro­pean de săp­tă­mâna tre­cu­tă, Bucu­reştiul a a­nunţat o „participare simbolică“ (de circa 5.000 de euro, după u­ne­le sur­se, cea mai slabă - şi penibilă! - din Uniu­ne) la efortul UE de peste 7 miliarde de euro pentru întrajutorarea ţărilor în curs de dezvol­ta­re în ma­terie climatică în intervalul 2010-2012 şi a pri­mit noi critici interna­ţio­nale pentru dezinteresul oficialităţilor în privinţa gravelor pro­bleme ecologi­ce cu care se confruntă ţara. De altfel, aceeaşi ne­pă­sa­­re se înregistrează şi în plan in­tern, unde nu a­vem o strategie na­ţio­nală a­decvată şi un plan de a­d­aptare la previzibilele schimbări climatice. Iar ma­­nifestările publice pro-Copenhaga organizate de „verzii“ români s-au înscris în acelaşi circuit al ne­sem­nifi­ca­tivului.
În consonanţă cu o atare atitudine, cu câteva ex­cepţii, mass-media aproape că a păstrat tă­cerea asupra ostilităţilor de la Copenhaga şi, în orice caz, nu a fost prea interesată de anali­za şi releva­rea semnificaţiilor profunde ale de­mer­sului eco­po­litic mondial. Totuşi, pierzând un nou şi important prilej de a-şi ascunde in­fir­mi­tă­ţile cronice, presa (zisă) intelectuală a „punctat“ pro­­blema sub semnul im­pro­vizaţiei, cvasi­băş­c­ă­liei şi al „lo­gicii Exxon Mo­bil“, mar­cân­du-şi ia­răşi singularita­tea dâmbovi­ţea­nă. Numai aşa s-ar putea explica „înfierarea“ ati­tu­dinii UE de li­der ecoclimatic mon­dial pe con­si­derentul „a­par­te­nen­ţei mai pro­nun­ţa­te spre partea stân­­gă a spectrului politic“, de­nun­ţarea „psi­ho­zei cli­ma-tice“, apelul la „re­zo­na­bi­li­tate“ sau, în ge­ne­ral, slabul pro­fe­siona­lism şi fal­si­tatea abor­dă­rii. Pre­zentarea unila­terală, igno­ra­rea datului ştiin­ţific, „mercanti­lizarea“ şi ideolo­gi­za­­rea su­biec­tu-lui ori mani­pularea lui prin omi­ter­ea pre­zentării o­pi­niei majoritare şi su­pralicitarea u­nor poziţii singulare, izolate nu conduc la nimic bun.
Persistenţa unei atari „excepţionalităţi negative româneşti“ în domeniul ecologiei, la margine de civilizaţie şi sub semnul perpetuu al intere­su­lui minor, imediat şi exclusiv pecuniar, nu face decât să ne determine să ne afundăm şi mai mult într-o tenebroasă şi condamnabilă izolare.