Văzută de la Copenhaga, unde recent s-au încheiat lucrările summit-ului mondial privind clima, România pare mai degrabă o ţară rătăcită geografic în Europa şi politic în UE, în special din perspectiva în care percepe şi tratează problema complexă a încălzirii globale şi a schimbărilor climatice. Într-adevăr, atât prezenţa la forumul ecoclimatic din capitala daneză, cât şi reacţia internă faţă de un asemenea fenomen şi eveniment arată o situaţie în mare parte discordantă cu restul lumii, greu de înţeles şi aproape impo-sibil de explicat. Şi aceasta în condiţiile în care România se situează în prima linie a ţărilor afectate de modificările tot mai evidente ale climei, cu multiple vulnerabilităţi.
Astfel, de-a lungul întregului proces internaţional de negociere a noului acord ecoclimatic, început încă din 2005, vorba eternului Caragiale, am fost sublimi, dar am lipsit cu desăvârşire! Nicio iniţiativă, propunere notabilă ori punct de vedere vrednic de luat în seamă! Totul s-a redus la a imita şi accepta în bloc poziţia comunitară, cu unele excepţii apărute atunci când grupurile de interese private au impus palide cârteli, însă cu singurul rezultat de a fi citaţi, în documentele UE, alături de Polonia, drept state membre reticente faţă de măsurile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES). Tot aşa, la Consiliul European de săptămâna trecută, Bucureştiul a anunţat o „participare simbolică“ (de circa 5.000 de euro, după unele surse, cea mai slabă - şi penibilă! - din Uniune) la efortul UE de peste 7 miliarde de euro pentru întrajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare în materie climatică în intervalul 2010-2012 şi a primit noi critici internaţionale pentru dezinteresul oficialităţilor în privinţa gravelor probleme ecologice cu care se confruntă ţara. De altfel, aceeaşi nepăsare se înregistrează şi în plan intern, unde nu avem o strategie naţională adecvată şi un plan de adaptare la previzibilele schimbări climatice. Iar manifestările publice pro-Copenhaga organizate de „verzii“ români s-au înscris în acelaşi circuit al nesemnificativului.
În consonanţă cu o atare atitudine, cu câteva excepţii, mass-media aproape că a păstrat tăcerea asupra ostilităţilor de la Copenhaga şi, în orice caz, nu a fost prea interesată de analiza şi relevarea semnificaţiilor profunde ale demersului ecopolitic mondial. Totuşi, pierzând un nou şi important prilej de a-şi ascunde infirmităţile cronice, presa (zisă) intelectuală a „punctat“ problema sub semnul improvizaţiei, cvasibăşcăliei şi al „logicii Exxon Mobil“, marcându-şi iarăşi singularitatea dâmboviţeană. Numai aşa s-ar putea explica „înfierarea“ atitudinii UE de lider ecoclimatic mondial pe considerentul „apartenenţei mai pronunţate spre partea stângă a spectrului politic“, denunţarea „psihozei clima-tice“, apelul la „rezonabilitate“ sau, în general, slabul profesionalism şi falsitatea abordării. Prezentarea unilaterală, ignorarea datului ştiinţific, „mercantilizarea“ şi ideologizarea subiectu-lui ori manipularea lui prin omiterea prezentării opiniei majoritare şi supralicitarea unor poziţii singulare, izolate nu conduc la nimic bun.
Persistenţa unei atari „excepţionalităţi negative româneşti“ în domeniul ecologiei, la margine de civilizaţie şi sub semnul perpetuu al interesului minor, imediat şi exclusiv pecuniar, nu face decât să ne determine să ne afundăm şi mai mult într-o tenebroasă şi condamnabilă izolare.
