În urmă cu vreo patru ani semnalam un fenomen de „migraţie“ masivă a activităţilor culturale din zonele de referinţă spre cluburi şi restaurante. Fenomenul -o formă de „descentralizare“ a culturii - l-am botezat generic „cultura de cârciumă”. Între timp, s-au produs structurări şi polarizări interesante ale evenimentelor culturale, personalizând diferit fiecare local. În acest moment, din cele aproximativ 600 de stabilimente de tip cârciumă, câte există prin Bucureşti, aproape 250 sunt cluburi.
Dacă la începutul anului 2006 aproape în toate aceste localuri se des­fă­şu­rau, în afară de activita­tea de consum, şi activităţi cultu­rale, astăzi aceste activităţi au de-ven­it specifice unui număr res­trâns de „locaţii“ - de ordinul ze­cilor: Green Hours, Club A, Lăptă­ria lui Enache, BackStage, Art Jazz, Club Prometheus, Iron City, Old School Club, Crossroads, Tribute, Sil­ver Church, Music Club, Juxe­boxe, Spice Club, Fire Mojo, Clubul Ţăranului Român etc.

„Cråşmă pentru persoane cinstite“
O primă observaţie, legată de existenţa acestor cluburi, este una care are legătură cu denumirile. Ce­­le mai multe sunt englezeşti, din­tr-un soi de prejudecată că tine­rii (clienţii de referinţă ai cluburi­lor) ar fi atraşi de o astfel de titula­tură. Ceea ce e adevărat, dar numai pentru publicul de Dorobanţi. A­cesta se duce însă la Bamboo, Fra­telli, Office, Kristal, Cabaret sau Pa­ra­diso, unde nu se desfăşoară eve­ni­mente culturale, ci evenimente trendy. Revenind la denumirea clu­burilor, aceasta nu este o „molimă“ nouă. Este o boală veche care se nu­meşte snobism şi se vindecă prin ea însăşi. Pe la 1846, de pildă, snobismul făcea ravagii în mentalita­tea societăţii româneşti, în sensul că tot ce venea din Europa era mu­sai de bonton, în special limba fran­ceză. Aceasta era, la vremea ace­ea, cam ceea ce reprezintă astăzi pentru români limba engleză. Cine se încă­păţâna să-şi inscripţioneze firma în limba naţională risca să dea faliment, după cum bine observa, cu sarcasm, Vasile Alecsandri: „Ta­blele de deasupra magaziilor sunt toate alcătuite în limbi străine, şi mai ales în limba franceză, prelucrată după o nouă ortografie. (...) O singură tablă a încercat a se ţinea de naţionalitate, şi sărmana a fost pricina că stăpânul ei era să se rui­ne­ze. Era scrisă în următorul chip: «Crâş­mă pentru persoane cinstite»“.
Această strategie de marketing prin titulatură este, în momentul de faţă, inutilă pentru publicul tâ­năr care, între timp, s-a normalizat. Nu mai poate fi păcălit cu denu­miri şi sloganuri, se duce unde se sim­te realmente bine. Dovadă Lăp­tăria lui Enache şi - culmea! - Clu­bul Ţă­ranului Român! Aici se or­ga­ni­zează spectacole de folk, rock, jazz, spectacole de teatru, seri de poezie etc. Şi lumea vine, indife­rentă la paradoxul denumirii. Pe de altă parte, este interesantă (şi dem­nă de toată lauda) deschiderea conducerii mu­zeului spre activităţi din afara conceptului.

Preţuri de intrare şi onorarii
Două dintre „locaţiile“ impor­tan­te în care se desfăşurau evenimente culturale au dispărut din pei­saj. Una era celebra casă Eliad, care în 2006 şi-a închis porţile, imobilul fiind revendicat. La fel s-a întâmplat cu Nautillus, care a avut o viaţă mult mai scurtă. Aici entertainer era Daniel Făt - actor profesionist, cântăreţ folk, tracofil şi membru al Companiei Passepar­tout DP, condusă de Dan Puric. Se­rile de joi pe care le organiza el ţi­neau până dimineaţa. Între timp, Nautillus s-a „scufundat“, din ace­laşi motiv: revendicarea imobilului. În momentul de faţă, Daniel Făt „şomează“ activ, adică nu se mai distrează ca entertaimer, ci doar munceşte ca actor.
Artiştii care cântă în cluburi sunt plătiţi diferit, în funcţie de co­ta de piaţă. Onorariul este cuprins între 100 de euro (un artist sau o tru­pă necunoscută) şi 1.000 de euro (numele mari). Există, pentru ar­tiştii de underground, şi forma de plată prin biletele de intrare. Adică toţi banii încasaţi pe aceste bilete (din care se scad taxele) intră în bu­zunarul „prestatorului“ de servicii muzicale, ceea ce înseamnă cam tot o sută sau două de euro. Biletele de intrare variază şi acestea între 60 şi 300 de lei, în funcţie de cine cântă şi cât îşi propune să amortizeze pro­prietarul de club din costurile evenimentului. Pentru că, dacă va cânta acolo Nicu Alifantis, Mircea Baniciu sau Mircea Vintilă, e clar că respectivele costuri nu se acoperă nici cu consumaţia. Se acoperă însă în timp, căci îşi fidelizează publi­cul, care devine client al localului. Ştie că marţea, miercurea sau joia găseşte într-un club anume spectacolul care-l face să se simtă bine. Cele mai „rulate“ voci prin cluburi sunt Alina Manole, Zoia Alecu, Ma­ria Gheorghiu, Ţapinarii etc. 

Redefinirea underground-ului
Am stat de vorbă cu unul dintre organizatorii de evenimente de club. Se numeşte Tudor Bâlcu şi se ocupă de Crossroads. Aici, în fieca­re marţi se cântă folk, miercurea - teatru, joi - rock, jazz, fusion. Lunea este „relache“ - adică program de bar, iar în weekend se dansează (du­pă piese vechi - muzica anilor ’70-’80). De la el am aflat că în Iron City e un program asemănător: mar­ţi - rock sau ceva alternativ, miercuri - folk, duminica - întâlni­ri­le „Bocancului literar“. Aceasta este o publicaţie online care-şi ţine cenaclurile aici. Evident, în cenaclu nu doar se citesc versuri şi proză, ci se şi cântă. Membrii cenaclului şi invitaţii lor îşi derulează activitatea după un concept special de atitudine, care se numeşte „Pariu pe prie­tenie“.
Tudor Bâlcu ne-a explicat şi mo­dificările apărute în ultimii ani în activitatea cluburilor, accentele a­cestor activităţi şi distribuţia lor în „teritoriu“. „Cluburile care au crescut în ultima vreme sunt cele cu mu­zică live, având formaţie proprie. Tradiţia trupei de cârciumă, de restaurant, a revenit acum sub această formă. Cum era înainte, la Perla sau la Banatul, o formaţie pe care ştiai că o găseşti permanent a­co­lo, aşa este acum în aceste clu­buri. Evident, la alt nivel şi sub altă formă. Adică sunt trupe foarte bu­ne care cântă cover-uri: Cortez - la Music Club, Asha - la Tribute, Ju­ke­box - în localul cu acelaşi nume, Etajul IV - în Spice Club, 13 - în Sil­ver Church etc. Aceste trupe de co­ver cântă de obicei vinerea, sâm­bă­ta şi duminica, asigurând entertainmentul pentru public în pe­rioa­da de weekend.“.
Tudor Bâlcu este şi impresarul Alinei Manole, una dintre cele mai autentice şi mai puternice perso­nalităţi muzicale apărute în ultimii ani. Albumul ei, „Luna pătrată“, a­părut recent pe cheltuială proprie, este concludent în sensul acestei afirmaţii. Sociolog de profesie, Ali­na Manole ne-a relevat şi câteva distincţii şi nuanţe în privinţa feno­me­nului underground. „Înainte, a­cest termen se referea la artiştii de «subsol», care nu deveniseră nume în­­tr-un gen muzical sau altul. Ei cântau numai în cluburi, pentru că acesta era singurul spaţiu în care aveau acces. De aproape doi ani se întâmplă însă că în cluburi au în­ceput să «coboare» şi artişti sau tru­pe mari: Mircea Vintilă, Nicu Ali­fantis, Mircea Baniciu, formaţia Timpuri noi şi chiar Holograf. Con­secinţele sunt importante şi pe fondul problemei - se asigură comunicarea şi continuitatea între genera­ţii -, dar şi pe partea conceptuală: underground-ul devine doar un spaţiu de desfăşurare, nu mai defi­neşte o categorie de artişti. Adică un­derground în sensul propriu, căci cluburile se află, în general, în subsoluri sau demisoluri“.
Fenomenul culturii de club nu poate fi epuizat aici, în toate aspec­te­le lui. La Club A funcţionează, de pildă, singurul cenaclu de film din Bucureşti. Activitatea artistică preponderentă în cluburi este însă muzica, urmată de teatru (care in­clude şi genul stand-up comedy) şi literatură.