Volumul lui Augustin Buzura „A trăi, a scrie“ (Editura Limes) a apărut la târgul de carte Gau­dea­mus numai la o zi distanţă de cel simi­lar al lui Nicolae Manolescu („Via­ţă şi cărţi“) şi are un titlu foarte asemănător. Partea iniţială şi cea mai atractivă a volumului lui Au­gus­tin Buzura este un lung interviu, aproape 100 de pagini, realizat de Crisula Ştefănescu în anul 1989, chiar în decembrie, la München. Acest interviu care a mai apărut în­tr-o carte în 2004 este revelator pentru viaţa şi opera autorului. În 2004, Augustin Buzura l-a completat cu observaţii ale momentului, pu­nând în evidenţă actualitatea celor spuse atunci.
În a treia parte a volumului, încă şi mai întinsă, Augustin Buzura îşi mai adună „câteva”, scrie el, nu chiar puţine, remarc eu, in­terviuri date între 1988 şi 2009 mai multor interlocutori, între care Alex Ştefănescu, An­gela Martin, Daniel Cristea-Enache, Eugen Si­mion şi Valeriu Cristea. La mijloc, roman­cie­rul pune sub titlul „Tentaţia risipirii“ cam 150 de pagini de „precizări incomode“ tot despre sine şi despre opera sa. Acestor pagini, scrii­torul le acordă un „vechi şi chinuitor sentiment de zădărnicie“, un statut de predici în pustiu, un pseudojurnal dezamăgit. Totuşi, nu putem să-l credem până la capăt pe autor pentru că el se străduieşte să fie elocvent şi aduce numeroase probe, parte extrase din do­cumente de urmărire ale Securităţii, în sprijinul ideii că el a fost unul dintre cei care, dacă nu au combătut violent regimul comunist şi vexaţiunile impuse de el scriitorilor, măcar au căutat să-i reziste şi în niciun caz nu a colaborat cu numitul regim. Acesta l-a urmărit, ostracizat, nedreptăţit pentru ca, după 1989, fără un probatoriu, să i se reproşeze exact contrariul: că ar fi fost un curajos „cu voie de la poliţie“, un rezistent iluzoriu.
Dincolo de dovezile lui Augustin Buzura şi de nedreptăţile ce i s-au făcut, aceste pagini constituie un memorial de creaţie foarte interesant care documentează asupra modului de a scrie şi de a publica în perioada dictaturii pentru un scriitor de raftul întâi.  Una dintre pledoariile lui Buzura în această carte şi nu numai este cea a recunoaşterii va­lo­rii unor autori indiferent de unele compro­mi­suri pe care le-au făcut câtă vreme alţii, cu­raţi din punct de vedere moral, nu se susţin ar­tistic. După Revoluţie, demonizarea lui Marin Pre­da, Nichita Stănescu şi a altor mari dispă­ruţi, dar şi a unora rămaşi în viaţă care au sim­patizat cu puterea instalată în decembrie 1989 a fost un fapt real şi vexant pentru cei care şi-au trezit negate, cu acest prilej, şi meri­tele indiscutabile de dinainte de 1989. În­tre ei, o victimă sigură a acestui tip de raţio­na­ment a devenit şi Augustin Buzura care, mai ales, a creat şi condus Fundaţia Culturală Ro­mână sub Iliescu, fiind alungat la încheie­rea mandatului acestuia. Pe succesorii lui îi paşte acelaşi tratament, dar asta e o slabă consolare.
Pentru cititorii interesaţi să reconstituie epoca literară şi aventurile generaţiei 60 în lupta cu cenzura, memoriile lui Augustin Bu­zura şi interviurile sale constituie un document revelator.