Joe Keller, important om de afaceri obsedat de bunăstarea familiei, recurge la tipul compromisului cu urmări dramatice doar din dorinţa de a asigura un trai comod şi îmbelşugat celor doi fii ai săi. Cu ce preţ şi pe seama cui? Ce implicaţii au alegerile pe care le faci într-un moment al vieţii? În plin război, Keller furni­zea­ză armatei piese de avion defecte, operaţiune prin care îşi condamnă la moarte propriul fiu, aflat şi el în armată. Tema degradării morale pusă faţă în faţă cu puterea de a da dovadă de raţiune este acuzaţia cu valoare de culpabilizare a unei societăţi mercantile, dispusă la gesturi şi atitudini condamnabile, asupra căreia atenţio­nează Arthur Miller în „Toţi fiii mei”, piesă cu mesaj evident, jucată în premieră pe  Broadway în 1947.
Un text care l-a atras şi care l-a convins pe Ion Caramitru, cel care a scos la rampă un spectacol legat, distins, solid, pentru care regizorul gă­seş­te formula ideală a distribuţiei. Intrat în scenă cu un personaj calm, mai degrabă creionat de­cât definit, Victor Rebengiuc reuşeşte o admi­rabilă transformare a caracterului, atribuindu-i lui Joe Keller însuşiri aproape groteşti într-un slalom al forţei, egoismului, instabilităţii şi... poeziei. Cu final tragic. Întâlnirea cu Sanda Toma în rolul soţiei credincioase, chiar tandră uneori, care îşi plânge copilul, dar nu se lasă doborâtă, ridică show-ul încă o treaptă pe scara calităţii. De remarcat jocul Costinei Ciuciulică, al cărei personaj, Ana Denver, aduce în familia logodnicului său (partitură credibilă, dar nu cea mai reuşită a lui George Stemate) un licăr de speranţă. O interpretare dinamică, pe care o stăpâneşte şi căreia nu-i lipseşte dramatismul. Dorin Andone, Vivian Alivizache sunt ceilalţi actori cărora regia le lasă libertate în creaţia câtorva momente care dau nuanţe de contrast spectacolului. Nu lipseşte tensiunea, atmosfera spectacolului are încărcătură dramatică, fapt care place. Decorul este inspirat, poate spaţiul de joc ar fi putut fi valorificat altfel. Scenografia poartă semnătura lui Dragoş Buhagiar, iar mu­zi­ca originală îi aparţine lui Vlaicu Golcea. La Tea­trul Naţional bucureştean, o piesă care vă în­deamnă la multe comparaţii în actualitate.