În aceste zile, de nu foarte mult soare pline, avem de-a face cu o aglomerare de incertitudini care ne aruncă în confuzie, dar şi cu câteva certitudini pe ca­re, fireşte, ne putem ba­za, deşi nu ne fac desti­nul mai armonios şi nici nu ne aduc mai aproa­pe îndeplinirea năzuin­ţe­lor noastre de trai de­cent.
Incertitudine este în le­gă­tură cu procesul de vo­tare. Sunt semne clare că s-a furat. S-a furat mai mult ca altă dată. Dar nu ştim - iată o altă incertitudine -, cât de mult contează, având în vedere că ambii candidaţi au fost creditaţi cu un număr aproape egal de voturi. Practic, viitorul pre­şedinte al României, că se numeşte Geoană sau Bă­sescu, va fi dat mai mult de hazard decât de voinţa majorităţii populaţiei.
Incertitudini avem şi în privinţa alcătuirii Gu­vernului. Cine va intra în morişca de la Pala­tul Victoria? Cine îi va urma lui Emil Boc? Însuşi Boc Emil sau Liviu Negoiţă ori, şi mai spectaculos, Crin Antonescu. În afară de UDMR, despre care ştim sigur că vrea să fie la putere cu orice preţ, şi cu oricine, negociind în ultima perioadă şi cu PD-L, dar şi cu PSD+PC şi PNL, ceilalţi pendulează între gu­vernare şi opoziţie.
Şi ar mai fi incertitudinea locurilor de muncă - una mai gravă decât toate -, pentru că nu­mai cine nu a trăit cu frica zilei de mâine nu ştie ce înseamnă să-ţi pierzi slujba şi să nu ai nici siguranţa că într-un timp scurt poţi găsi altceva.
La capitolul certitudini stăm însă foarte bine. Mugur Isărescu este iarăşi curtat asiduu de Traian Băsescu. Ştiţi vorba aceea, dacă nu l-am fi avut, trebuia inventat. Deşi guvernatorul BNR se ţine cât poate de departe de aranjamentele politice, din când în când apa­­re în vâltoarea calculelor politicianiste fă­ră să vrea. După ce se epuizează lista de ca­dre a partidelor şi după ce penibilul între­ce deseori absurdul, ceaţa dispare, mâzga se topeşte, cerul politic se luminează şi, din nou, pe la colţuri, întâi şoptit, apoi răstit apa­re numele lui Mugur Isărescu.
Mai mult, în ultimele zile am citit în presă un soi de ameninţare de tip nou lansată către Mugur Isărescu. În sensul că, dacă mai vrea ca România să treacă la euro într-o per­spec­tivă nu foarte îndepărtată, să pună mâ­na şi să accepte să fie premier. Altfel... altfel se întâmplă ceva ce oricum ne va afecta pe toţi şi nici ultra-bogaţii tranziţiei nu vor mai putea fi fericiţi cu banii lor cu tot în ţară, da­că ma­joritatea naţiu­nii e să­ra­că lipită, ne­vro­za­tă, disperată. O să ajun­gă să le fie frică să iasă cu Mer­ţanul pe stra­dă şi cu poşetuţa de şase mii
de euro la club, să nu primească vreun brânci ori vreun scuipat de la vreun dezabuzat mu­ritor de foa­me.
Şi mai avem certitu­­dinea că, dacă nu ar fi „Rău-cu-răul-dar-mai-rău-fără-rău”, adică FMI-ul, am fi ajuns la sfâr­şitul anului la un curs
de 6 lei - ceea ce ar fi fost crimă curată pentru populaţie şi si­nucidere pentru politicienii de la putere.
Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului BNR, sugerează că sumele de la FMI au fost folosite greşit. El spune că, dacă nu ar fi beneficiat de banii veniţi de la Fond, guvernul Boc ar fi fost obligat, din cauza lipsei fon­du­ri­lor, să ia măsuri reale de reducere a apara­tului public. Altfel, ar fi fost imposibil de sus­ţi­nut cheltuielile bugetare. În acest fel, situa-ţia economică dificilă din 2009 ar fi fost su­portată şi de sectorul public, nu doar de cel privat, aşa cum se întâmplă în prezent.
Nu-i nimic! Decât să restructurăm sectorul administrativ de stat, mai bine îl obligăm pe Mugur Isărescu să scoată de la naftalină tiparniţa de bani sau, şi mai şi, îl convingem cu forţa sau cu duhul blândeţii să accepte funcţia de premier şi să facă ce-o şti, numai să ne scoată ţara din criză. Sunt recomandate incantaţiile financiare, rugăciunile mo­ne­tare, miluirile internaţionale, ostenelile bu­ge­tare, corvezile macro-stabilizatoare. Ţară frumoasă, necinste cui te-a prăduit!