Iubite cetitoriule,
În zilele din urmă, după aflarea rezultatelor alegerilor prezi­denţiale, am recitit cele scrise de mine în această pagină în ultimele şase luni. Am simţit nevoia unei perspective şi a unei (auto)evaluări la sfârşitul unei mari etape în istoria contemporană a României. (Vrem, nu vrem, în 2009 se în­cheie mai multe procese din diverse domenii economice, politice şi sociale, iar această încheiere simultană imprimă momentului actual un caracter cert de „sfârşit de capitol“. Voi dezvolta, săptămâna viitoare, această idee.) Recitind propriile mele comentarii, sunt deopotrivă mulţumit şi ne­mulţumit. Mulţumit, pentru că nu am nimic de retractat sau de corectat (să mi se scuze lipsa de modestie!). Ne­mulţumit, pentru că justeţea aprecierilor se datorează (şi) unei prea mari distanţe faţă de evenimente, generalităţilor şi generalizărilor care (uneori, poate de prea multe ori!) sunt sibilinice. Îmi reproşez o lipsă de spirit categoric, de fermitate a unor opinii (poate) mai riscante ca valoare de adevăr, dar (poate) mai utile practic


În fond, cine eşti domnia ta, iubite cetitoriu­le? Eşti oare cel care vrea să privească înţe­lept şi detaşat spectacolul lu­mii (politice), precum poetul Glossei? Sau eşti omul revol­tat (al lui Camus) care caută să răzbească, activ, într-o lu­me sălbatică, a luptelor, tră­dărilor, conspiraţiilor, a subjugării individului de către o Putere, cu atât mai de temut cu cât se alimentează tocmai din fricile şi neputinţele mul­ţimii acestor indivizi? Oricine ai fi, eşti fratele meu!

Cåteva fapte certe de la turul II...
Mai întâi, este prima dată în istoria postdecembristă în care exit-poll-urile se înşală. Totodată, este cel mai strâns scor înregistrat vreodată la alegerile prezidenţiale. Aceste două elemente trebuie ana­lizate împreună. Într-un interviu de zilele trecute, Vasile Dâncu, coordonatorul singurului exit-poll care l-a dat câştigător pe Traian Băsescu, afirma că, în cercetările-fulger făcute pe parcursul ulti­mei săptămâni, Mircea Geoa­nă s-a prăbuşit, pur şi simplu, din poziţia de câştigător sigur pe care o avea în 26 noiembrie, când avea peste 6% a­vans. Dâncu susţine că trei elemente au contribuit la răs­turnarea situaţiei. Primul ar fi fost filmuleţul din 2004, ca­re l-ar fi victimizat pe Băsescu şi i-ar fi mobilizat electoratul, al doilea ar fi fost episodul de la Timişoara, care ar fi stârnit mânia anticomunistă a unor segmente ale electoratului afectat de represiunea din decembrie 1989. Al treilea ar fi, în fine, dezbaterea finală, la ca­re Mircea Geoană a fost prins total descoperit de în­tre­barea „Ce-aţi căutat aseară la Vântu?“.
Spre deosebire de alte trecute alegeri, acum nu am a­vut informaţii despre sondajele confidenţiale sau despre evoluţiile exit-poll-urilor în ziua votului. Am văzut doar ceea ce a fost public: decla­ra­ţii, dezbateri sau sondaje pu­blicate în presă. M-a surprins, mai întâi, atmosfera de la cele două sedii de partid de la ora 20.30. Veselie mare la PD-L, tă­cere la PSD. Apoi, pe măsură ce se apropia ora 21.00, vese­lia de la PD-L se topea. Cu câ­teva minute înainte de anun­ţarea exit-poll-urilor, Traian Băsescu a „furat startul“ şi
şi-a anunţat victoria. După a­ceas­ta, a continuat într-un mod bizar: „În momentele următoare, veţi vedea, probabil, pe televiziuni, diverse ma­nipulări...“. Deci Traian Bă­sescu ştia şi rezultatele care urmau să fie date de exit-poll-uri (ceea ce ştiau, de altfel, şi foarte mulţi dintre jurnalişti), dar şi rezultatele (mai mult sau mai puţin parţiale) venite pe filierele de partid din teritoriu. Se pune, firesc, întrebarea: de ce Traian Băsescu a ţinut să fure startul şi de ce Mircea Geoană a aşteptat, emoţionat, şi a început să ţo­păie după anunţarea exit-poll-ului INSOMAR?
Mi-e greu să cred că dl Geoană, altminteri un actor foarte slab, a putut să joace cu atâta naturaleţe şi spontaneitate scena victoriei. Sunt posibile trei explicaţii: 1. Mircea Geoană a fost păcălit de propriul său staff, 2. numără­toa­rea voturilor a fost momentul unei fraude majore, 3. PD-L a avut o organizare şi observatori mult mai eficienţi. Vă las pe dumneavoastră să deci­deţi. Mai adaug, aici, o singură chestiune. Aceea că la ora 21.00, ora României, vota­rea continua în secţiile des­chise în Occident. Adică acolo unde s-a înregistrat un aflux considerabil de votanţi faţă de turul I.

Şi cåteva interpretări...
Mai departe a urmat disputa pe numărătoarea paralelă. Adriean Videanu a înce­put să comunice rezultatele numărătorii paralele a PD-L, iar Viorel Hrebenciuc şi Va­leriu Zgonea contestau aceste declaraţii de la sediul PSD. Iarăşi este un lucru ciudat că, în timp ce Videanu dădea şi­ruri lungi de cifre, pesediştii, cu feţe destul de crispate, nu contestau cifrele, ci posibilitatea ca numărătoarea să fie atât de rapidă. Alt amănunt: în succesiunea declaraţiilor lui Videanu, de la 10 seara până la 3 dimineaţa, diferenţa de scor dintre Băsescu şi Geoa­nă a scăzut continuu. La un moment dat, Valeriu Zgo­nea a aruncat o cifră care a trecut neobservată. Anume că Geoană ar fi câştigat cu 50,03%, cifră cu mult mai mică decât exit-poll-urile INSOMAR şi CCSB. Cam în acelaşi timp, Realitatea TV îl intervieva pe Gelu Teodorescu, directorul INSOMAR. Acesta avea o figu­ră de animal hăituit, se bâl­bâia şi se încurca în hârtii. Din aceste observaţii, trag con­cluzia că nici PSD-ul şi nici institutele de sondare nu erau convinse de victoria lui Geoană. 
O paranteză. Mircea Ge­oa­nă a avut, în seara ale­ge­ri­lor, singura prestaţie excelentă din întreaga campanie. Dis­cursul de la ora 21.00, vi­zi-ta la sediul PNL şi schimbu­rile de laude şi mulţumiri cu Crin Antonescu au fost, cred (ră­mâne să mă contrazică domnul Dâncu), un mesaj foarte bun pentru tot electo­ra­tul. De cealaltă parte, Traian Băsescu a mulţumit numai propriilor alegători şi, gene­ric, „români­lor“. Chiar în con­diţiile în ca­re victoria lui Tra­ian Băsescu ar fi fost de a­tunci oficială, atitudinea lui Tra­ian Băsescu este premonitorie pentru con­tinuarea fracturii din cla­sa po­litică şi societatea româ­neas­că.

Fraude şi contestaţii
A doua zi, PSD a început contestarea rezultatelor transmise de BEC şi, după numă­rătoarea totală, a depus o contestaţie la Curtea Constituţio­nală. Iarăşi, apare o supă­ră­toare discrepanţă între tăce­rea şi calmul care au dominat desfăşurarea scrutinului şi ve­hemenţa cu care PSD a in­vo­cat, ulterior, fraude uriaşe. Asta în timp ce Traian Băses­cu a afirmat că nu au existat fraude, chiar în situaţia de câştig „pe muchie de cuţit“. Ne putem închipui că, dacă Geoană ar fi ieşit câştigător ofi­cial, chiar cu 50,03%, pesediştii nu ar mai fi reclamat nimic. Şi atunci, se poate în­tre­ba cetăţeanul de rând, tur­men­tat de declaraţii şi contradeclaraţii: „Cine şi cât a fu­rat?“. Răspunsul este cu atât mai greu de dat cu cât, cel mai probabil, niciunul dintre cele două partide şi staff-uri nu a fost uşă de biserică. Di­fe­renţa a apărut, în mod clar, din ca­pacitatea de mobilizare mai bu­nă a PD-L. Cu tot ce înseam­nă asta: atât chemarea la urne a electoratului favorabil, cât şi mai micile sau mai marile şme­cherii şi ilega­li­tăţi.
Care sunt şansele ca rezultatul alegerilor să fie invalidat în urma contestaţiei PSD? După mine, aproape zero. Curtea Constituţională, la ora când scriu aceste rânduri, a decis renumărarea voturilor nule. Această renumărare nu poate răsturna rezultatul, pentru că e greu de crezut că între cele o sută şi ceva de mii de voturi nule vor fi găsite peste 70.000 care să fie, simultan, şi valide, şi în favoarea lui Mircea Geoană. (Singura deci­zie care ar fi putut, eventual, răsturna rezultatul ar fi fost re­numărarea tuturor votu­ri­lor.) De altfel, aşa cum am în­cercat să argumentez mai sus, nu cred că PSD a putut aduce dovezi suficiente şi irefu­ta­bile, pentru a demonstra o fraudă majoră.
Curtea Constituţională a fost pusă, practic, să ia o de­cizie politică, într-un context în care niciunul dintre candidaţi nu poate afirma că a(r fi) avut o majoritate covârşi­toa­re, în care ţara nu are un gu­vern legitim, în care criza economică este ţinută în frâu ar­tificial şi oamenii sunt, în ge­neral, obosiţi de criza şi scandalurile politice. Deşi participarea la vot a fost mai mare decât în 2004, nu trebuie să ignorăm faptul că mai mult de 40% din cetăţeni au spus „nu“ politicii. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt, în primul rând, oameni, în al doilea rând, cetăţeni (instruiţi şi responsabili) şi abia în al trei­lea rând judecători legaţi la ochi şi cu balanţa în mână.
(Va urma)