Dincolo de rezultatele sale concrete - cel mai pro­­babil, un acord general de a con­­tinua ne­go­cie­rile asupra anumitor obiective, spre a se ajunge la un nou tratat -, Con­ferinţa de la Co­penhaga privind clima (17-18 decembrie a.c.) reprezintă o victorie de­cisivă a diplomaţiei environmentale. Inau­gu­rată odată cu primele conferinţe in­ter­na­ţionale vi­zând tematica ecologică, în frunte cu marile summituri iniţiate de ONU (Stock­holm - 1972, Rio de Janeiro - 1992, Jo­han­nesburg - 2002), ea do­­bân­deşte consistenţă şi profil definitoriu prin pro­ce­sul declanşat de aplicarea Con­venţiei-cadru pri­vind schimbările climatice (1992), pe calea protocoalelor adiţio­nale, ne­gociate de con­ferin­ţele statelor părţi, în­ce­pând cu cel de la Kyoto (1997) şi con­ti­nuând cu pregătirile pentru înche­ie­rea suc­ceso­rului său pentru pe­rioada post-2012. Ea devine astfel o componentă tot mai im­por­tantă şi actuală a diplomaţiei tra­di­ţio­nale, se foloseşte de metodele şi instrumen­tele acesteia, le dezvoltă şi adaptează şi îşi afi­rmă elemen­tele proprii, originale.
E o diplomaţie care se sprijină major pe da­tele ştiinţei şi expertiza specialiştilor; previ­ziunile celui de-al IV-lea raport al Grupului interguvernamental pentru schimbări clima­tice (IPCC) din 2007 şi pri­mele informaţii ale vii­torului au constituit baza pe care s-au stabilit obiectivele de atins şi se negociază angajamentele posibile.
Una care, aparent paradoxal, presupune deo­­­po­trivă o specializare a negociatorilor şi o participare cât mai largă a „terţilor intervenienţi”, în frun­te cu reprezentanţii societăţii civile. Statele interesate de problematică au creat şi folosesc ambasadori şi diplomaţi spe­cializaţi în domeniu, UE a înfiinţat postul de comisar pentru schim­bările climatice
(pe lân­gă cel de mediu, preexistent), s-au in­sti­tuit structuri permanente ecoclimatice cu pre­­cădere în ministerele mediului şi de ex­ter­ne etc. Toto­dată, întregul proces de pre­­gătire şi desfăşurare a conferinţei s-a bu­curat de o pre­zenţă activă a or­ga­nizaţiilor ne­­guver­na­men­tale - naţionale şi interna­ţio­nale - care au acţio­nat ca un veritabil man­da­tar, au­ten­tic şi autor­i­zat, al opiniei publice mondiale.
O diplomaţie „în trepte”, cu forme adecvate de ma­nifestare, impusă şi de noua guver­nan­ţă mondială; a fost mai întâi summitul G-8 din iulie (Italia), a urmat G-20 de la Pitts­burg (septembrie) şi, în sfârşit, acum are loc la Copenhaga adu­narea reprezentan­ţilor ce­lor 192 de state membre ale ONU, ai siste­mului multipolar, che­maţi să ia, cel pu­ţin formal, decizia finală, prin armoniza­rea tuturor intereselor în prezenţă.
Nu în ultimul rând, un dialog permanent, ne­go­cieri „în lanţ”, conexiuni multiple şi expri­mări formale dintre cele mai diverse.
Ecodiplomaţia îşi poate desăvârşi dimensiu­nea instituţională prin receptarea şi materia­li­zarea ideii tot mai insistent vehiculate, de creare a unei organizaţii mondiale de me­diu, separată de ONU sau ca o agenţie spe­ciali­za­tă a sa, menită să constituie cadrul per­ma­nent al negocierilor în domeniu şi in­strumentul de observare a modului în care sta­te­le membre îşi respectă angajamentele asu­mate în privinţa reducerii poluării şi protecţiei me­diului, în general.
Negocierile desăvârşite la Copenhaga vor marca ast­fel o nouă etapă în consolidarea practicilor eco­diplomaţiei şi vor avea, poate, fie şi mai târziu, im­pactul necesar şi asupra diplomaţiei ro­mâ­neşti.