Cum a devenit leul convertibil (17)

Câteva sute de mii de oameni îşi simţiseră banii în pericol. Era într-o dimineaţă frigu­roa­să de luni, de la începutul anului 1996. Pen­tru că, la cele mai multe dintre fondurile mu­tuale autorizate, titlurile de participare se pră­buşiseră. Investitorii aveau de ce să fie îngrijoraţi. Acesta a fost primul şoc. Apoi FMOA (Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri) ad­ministrat de SAFI INVEST, care rezistase pri­mu­lui şoc, avea să sufere, în a doua fază, o prăbuşire şi mai drastică.
Dacă investitorul accepta să primească „pri­ma de risc”, trebuia să accepte şi riscul. Dar tocmai pentru a nu risca prea mult nu in­ves­tea singur, nu juca direct la bursă, ci opta pen­tru mutualizarea riscurilor într-un fond de in­vestiţii cum era cel administrat de SAFI: ca un eventual şoc să fie, dacă nu parat, măcar a­mortizat. Şi-a asumat SAFI toate aceste răs­punderi? Încerc, aşa cum am promis, o schi­ţă de răspuns. Armistiţiul de încetare a focului, de 90 de zile, nu adusese liniştea scontată în cazul FMOA (SAFI). Nici zbaterile de a recâştiga încrede­rea investitorilor în fond şi în societatea de administrare, nici comunicatele privind reve­ni­rea la tendinţele crescătoare ale certifica­te­lor nu aduseseră liniştea în sufletele celor do­uă sute de mii de oameni care şi-au văzut e­co­nomiile în pericol. După ce vreme îndelungată li s-a cultivat sentimentul siguranţei şi al câştigului garantat.
În joc, atunci, erau mai multe pariuri. Unul al noului comitet de iniţiativă, format din rândul investitorilor. Acest „consiliu de criză” ar fi do­rit să vorbească şi să acţioneze în numele tu­turor celor două sute de mii de păgubiţi. Drept ce i se contesta însă. Altul era al con­du­cătorilor aleşi, ce ar fi dorit să-şi vadă nu­me­le asociat cu o corabie gata să se scufun­de, pe care au salvat-o. Şi, în fine, mai era pa­riul global pe care l-au angajat fondurile mu­tuale: acela de a-şi păstra echilibrul, după loviturile primite în primăvara lui ’96. Pentru că „vinerea neagră” de la CIRO, ARDAF şi Cre­dit Fond, din martie, urmată de „vinerea nea­gră” de la SAFI, în aprilie, le-au zdruncinat zdra­văn credibilitatea.
Pariul cel mai important însă era cel al pieţei de capital. Opţiunile erau clare: dacă fondu­ri­le mutuale nu aveau să supravieţuiască şo­cu­lui acestor căderi (la FMOA prăbuşirea titlu­ri­lor de investitor fusese de 45 la sută), dacă cre­dibilitatea zdruncinată nu ar fi fost refă­cu­tă, nu numai că o idee benefică (organizarea micilor investitori) ar fi murit, dar consolida­rea pieţei de capital ar fi fost pentru multă vre­me amânată. Valurile produse aici puteau lovi bursa de valori. Problema era că inclusiv băncile se găseau în situaţia gravă de a pier­de o parte din depozite, pentru că fondurile mu­tuale aveau nevoie de lichidităţi ca să facă faţă cererilor de retrageri.
Încă din ’95, CNVM îşi manifestase făţiş in­ten­ţia de a face ordine pe piaţa fondurilor mutuale. De altfel şi organizase un prim examen: autorizarea instituţiilor ce şi-au propus să ofere o alternativă profitabilă în vederea va­lorificării economiilor populaţiei, prin crearea acestor „asociaţii” ale micilor investitori. La acest examen, FMOA (Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri), administrat de SAFI, a căzut. În cele din urmă, şi-a primit însă au­to­rizarea într-o sesiune de restanţe. Se poate spune, aşadar, că CNVM eliberase fiecărui fond câte un certificat de calitate. Dând astfel garanţii că economiile populaţiei ar fi fost pe mâini bune.
Înaintea atestărilor, specialiştii din societăţile de administrare a fondurilor mutuale se plân­geau că aceste instituţii, făurite pentru a in­vesti economiile populaţiei, nu erau cu­noscu­te. Şi că, din acest motiv, se înregistrase o creş­tere lentă a numărului celor care le încre­dinţau banii. După ce CNVM a girat, prin do­cu­mentele de autorizare, respectivele fonduri, atractivitatea lor devenise ceva mai mare. Nu­mărul cumpărătorilor de titluri sau certificate s-a apropiat de un milion, iar su­mele în­cre­dinţate au depăşit 1.000 de mi­liarde de lei.
Iată însă că, după scandalurile provocate de recalcularea activelor nete, pe fondul căderii dramatice a câştigurilor investitorilor, acestor instituţii li s-a făcut o publicitate furibundă. Ca­zul SAFI, mai cu seamă, bătuse toate re­cor­durile de mediatizare. Şi astfel, din ilustre necunoscute, fondurile mutuale deveniseră ar­hicunoscute. Spaţii largi în ziare şi reviste, emisiuni la ore de maximă audienţă la radio şi la televiziune fuseseră dedicate „şcolirii” pu­­blicului. Cuvinte ca investitori şi investiţie, ce sunau ciudat în urechile românilor, le de­ve­niseră familiare. Omul simplu înţelesese că prin fondurile mutuale îşi poate pune eco­no­miile, oricât de mici, „la muncă”. Şi că micile economii ale populaţiei, adunate în fonduri mutuale şi investite, puteau să aducă avantaje mari. Să facă, deci, bani... din bani. Şi mai înţelesese omul simplu că banii lui pot să de­vină capital, dacă munca lui econo­mi­s­ită era scoasă din circuitul consumului, fiind investită.