Marea perdantă

După alegerile astea există un învingător, un în­vins şi o mare înfrântă. Nu e Mihaela. Şi nici so­ţia vreunui alt politician care se visa prima doam­nă. Marea perdantă a acestor alegeri e breasla jurnaliştilor români. A fost cuprinsă de o ură vis­ce­rală faţă de sine şi s-a autodevorat. Prea mulţi dintre cei reprezentativi au ajuns doar să afirme opinii şi să enunţe judecăţi de valoare. Parcă prea puţini mai şi întreabă cu intenţia de a afla. Azi toţi ştim şi nu mai e nevoie să ascultăm - deşi asta e ma­rea calitate a unui jurnalist: să ştie să as­culte şi să afle. Dincolo de teorii care uşor vor putea fi ca­talogate drept încercări ieftine de fi­lo­so­fare, cred, realmente, că presa a ieşit cea mai şifonată din bătălia asta electorală. Încă din iu­nie, barometrul corupţiei realizat de Transparency International plasa presa, în premieră, printre ce­le mai corupte instituţii din România. Mass-me­dia avea de fapt cea mai spectaculoasă creştere în top. A urmat o perioadă de mare încleştare politică în care zia­riştii s-au bătut să intre în ring de-o parte sau de alta. De parcă aveau un val aş­ternut pe raţiune, jurnaliştii s-au acuzat reciproc, la ore cu audienţă mare, că sunt de partea lui Băsescu sau a lui Geoană, că sunt plătiţi, că sunt vânduţi şi părti­nitori, s-au călcat în picioare unii pe alţii şi s-au nimicit, grăbindu-se parcă să ocu­pe un loc cât mai de frunte printre instituţiile cele mai hulite din România actuală. Peste toa­te, au apărut şi înre­gis­trările în care doi cunos­cuţi gazetari, pe care acum toţi îi numesc foşti jur­nalişti, erau surprinşi în plin şantaj la adresa unui demnitar, desigur de­loc lipsit de bube în cap şi cu o credibilitate în­doielnică. Episoadele s-au succedat apoi: caseta cu palma preziden­ţia­lă care nu e pumn a fost de­nunţată ca trucată, iar ziariştii care au publicat-o iniţial acuzaţi, mai mult sau mai puţin voalat, de mon­tarea poveştii. Apariţia po­zei cu întâlnirea Vân­tu-Geoană fără ca fotograful să semneze. 2 şi un sfert lucrează aşa­dar şi pentru presă! Nimic nou, de altfel, când a­proape pe faţă se admite că jumătate din redac­ţia cândva atât de admirată a Academiei Ca­ţa­vencu e formată acum din băieţii cu ochi albaş­tri. Cre­di­bilitatea jurnaliştilor a fost atât de adânc să­pa­tă la rădăcină încât mă tem că şi ba­lotul a­cestui pre­ţios arbust a fost distrus. Fie-mi iertată me­ta­fora pe care sper să o înţelea­gă nu doar gră­di­narii… dar tocmai acest „balot” e vital pen­tru că el apără munca acelora care duc cu ade­vă­rat po­vara informării: sutele de ziarişti anonimi. Excep­ţional constata în urmă cu jumă­tate de an Mihai Co­man, decanul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiin­ţe­le Comunicării, că jurnaliştii „necelebri“ sunt de fapt cei care duc greul. Datorită lor, a­parent în contradicţie cu raportul Transparency, baro­me­trul de opinie publică plasa totuşi breas­la noastră între instituţiile în care românii au în­cre­dere. Tocmai pentru că presa e cea care se mai ocupă de nedreptăţile asupra cetăţeanului. Dacă nu ne vom întoarce toţi spre aceste valori, fără culoare politică, vom pierde probabil iremediabil cel mai valoros asset al oricărui jurnalist, credibilitatea. Şi pentru asta nu putem candida din 5 în 5 ani.