Un strigăt de revoltă, o pledoarie anti­violenţă, o descărcare a simţirilor vizavi de bru­ta­litatea din lumea de azi. Este, probabil, şi ne­voia pe care a simţit-o regizoarea Alice Barb când a ales să monteze piesa sa lui Györ­gy Schwajda, „Ajutorul (Imnul)”. De­spre o familie aparent obişnuită, dar, cu cât pătrunzi mai puternic în casa acesteia, nu-ţi mai doreşti să fii părtaş la povestea ei. Deşi emoţionantă - te proiectează într-o lume dură şi nepăsătoare. Ştim că ea există şi doar for­ma în care e prezentată te face să accepţi mai uşor lucrurile. El, bărbatul neajutorat şi mai mereu împleticit din cauza băuturii (mai ales când e trezit brusc din somn), în felul lui un nepriceput, îşi iubeşte nevasta şi copiii (chiar dacă de multe ori în miezul nopţii îi trezeşte pentru a cânta imnul). Pentru că nu au bani, copiii sunt trimişi chiar şi la cerşit. Ea, fe­meia simplă care munceşte pentru casă şi copii, trăieşte cu patimă relaţia cu omul ei la care ţine, îl ia aşa cum e, chiar dacă se întâm­plă să o mai încaseze din când în când. Veci­nii, colegii încearcă să îi ajute (cu ce preţ!!!), de­gradarea însă... continuă. Sunt tipurile de personaje pe care cei doi actori le compun in­teligent, definind relaţii verosimile, şi poate aici este şi meritul regiei care nu a intervenit cu insistenţă în construcţia rolurilor. Mihai Constantin, într-o tonalitate caldă, deconspi­ră cu stil acea formă a durităţii pe care alcoo­lul fie a mai ponderat-o, fie a contribuit la dezvăluirea unui suflet bun, prizonier al vi­cii­lor; într-o o admirabilă dozare a... decă­de­rii. Pentru femeia lui, iubirea se rezumă la ac­ceptare şi supunere. Cu trăiri intense, Luminiţa Gheorghiu dă un aer de mister asupra modului de aprobare a vieţii lângă un asemenea bărbat, o viaţă pe care, deşi în­seam­nă poate mai mult decât o încercare, continui să o tolerezi printr-o (in?)explicabilă iubire. Sunt doi actori de valoare, care se prezintă minunat într-un spectacol a cărui substanţă teatrală este destul de simplă, câ­teva dintre propunerile scenice asumate de regie terminându-se doar în stadiul de in­ten­ţie. Un vultur împăiat aşezat pe rămăşi­ţele mo­bilei distruse de patima beţiei şi ima­gi­nea copiilor cerşind încheie simbolic un spectacol cu umor amar.
La Teatrul Metropolis, un loc unde directorul pare să-şi ţină promisiunile.