O conversaţie cu Nicolae Manolescu este unul dintre cele mai plăcute lucruri care se pot închipui pentru oricine. Numai că, deşi e curios de opinia altora, criticul are atâtea de spus, încât „timpul de antenă” se partajea­ză inegal, şi interlocutorii intervin rar, unii deloc, fără a se simţi nicio­dată excluşi de la dialog. Ma­no­lescu ştie să asculte, şi asta îi dă un as­cen­dent şi ca povestitor, pentru că a auzit multe, nu le-a uitat, le sintetizează mai bine decât i-au fost spuse. După cele mărturisite chiar în car­te, vocaţia de profesor i s-a dove­dit timpuriu, în copilărie chiar. El are un mod a­tractiv de a reda „teme” (un titlu emblematic în opera sa) dintre cele mai diverse. Obser­vaţia simplă este că, neplictisindu-i pe alţii, poate fi sigur că nu se plictiseşte nici pe sine.
Cea mai clară trăsătură a „amintirilor” lui Nicolae Manolescu („Viaţă şi cărţi - amintirile unui cititor de cursă lungă”, Editura Paralela 45) este varietatea, chiar dacă în prima parte accentul este pus pe lecturi, iar în a doua pe existenţa autorului: ascendenţi, biografie, aven­tura politică, lupta operei proprii cu cenzura. Interesul deosebit pe care îl trezesc aceste pagini vine din faptele inedite descrise, de la portretele bine realizate ale unor scriitori mai mult sau mai puţin notorii (Z. Stancu, Al. Ivasiuc, N. Breban) unor politicieni (Corneliu Coposu mai ales, dar şi alţii), dar şi ale unor oameni oarecare întålniţi de-a lun­gul vieţii şi de la opiniile ori­gi­nale, dar nu excentrice, în di­ferite probleme care au împărţit grupuri de oameni: revizuirea valorilor în literatura noas­tră, crearea unui partid dintr-o organizaţie civică, consecinţele compromisului marilor scriitori cu puterea şi aşa mai departe.
Scrisul lui Nicolae Manoles­cu are fluenţă şi este relaxat, lip­sesc pledoarii­le în favoarea unei ex­pu­neri mai degrabă neu­tre, im­presia de obiectivitate domi­nă ca­pi­tolele. Aceste capitole sunt pu­se într-o oarecare dezordine care le face simpatice pentru că lasă o senzaţie de conversaţie li­be­ră în­tr-un spaţiu confortabil. În rela­ta­rea unor fapte ten­sionate precum participa­rea cri­ticului la zilele Revoluţiei sau la propriul său „roman de spionaj”, în lunile suprave­ghe­­rii sale, strân­­se de Securitate, se vede talentul de pro­za­tor al autorului. Astfel, dincolo de mărturia asupra epocii, cititorul are parte de o lectură agreabilă din speţa naraţiunii. Apoi, deşi se dă cu modestie drept un martor nea­tent, des­co­perim exact contrariul: o deo­se­bi­tă memorie asupra detaliilor, sunt reprodu­se dialo­guri peste decenii şi, dacă nu vor fi su­nat chiar aşa, ele sunt totuşi perfect plauzibile şi cred că putem conta pe adevărul celor expuse.
Volumul a apărut şi a fost lansat odată cu un moment aniversar: Nicolae Manolescu a împlinit 70 de ani. După „Istoria critică a lite­raturii române”, la care trebuia să se gân­deas­că, la îndemnul lui Z. Ornea, de la 50 de ani, acest volum pare scris dintr-o răsuflare, pentru că autorul este impregnat de toate faptele relatate ce i-au compus de fapt viaţa. Această viaţă este una trăită printre cărţi, în permanentă referire la ele, dar este totuşi una departe de a fi redusă la livresc. Viaţa lui Ma­no­lescu a fost şi este palpitantă ca şi scrisul său, ce are ingrediente ale scriiturii cu suspans şi mult umor. În ea, ca şi în paginile scri­se, criticul respinge morga şi savantlâcul, pre­fe­rånd să-şi seducă prin naturaleţe cititorii.