Cea mai mare dezamăgire a confruntării de joia trecută dintre cei doi prezidenţiabili, de la Palatul Parlamentului, a fost lipsa de substanţă a momentului dedicat soluţiilor pentru relansarea economică a României. Da, ştiu, mulţi vor spune că nu este treaba preşe­dintelui să-şi suflece mâne­cile şi să meargă prin şantierele şi în com­bina­tele patriei, pentru a creş­te profitabilita­tea şi pentru a-i da PIB-ului cât mai multă valută, din exporturi. Până aici e corect!
Ce ne facem însă cu atri­buţiile preşedintelui, ne­scrise, ce-i drept, dar a­su­mate funcţiei preziden­ţiale şi faţă de care se cre­ează cea mai mare aş­teptare: cinste, corectitudine, patriotism, demnitate, coloană vertebrală, activitate în slujba cetăţeanului, şi nu doar a cetăţenilor din grupurile alipite partidelor politice. Da, mai ştiu că veţi spune: un partid mare, ca şi un candidat puternic au  nevoie şi de bani pentru a face o campa­nie puternică.
Românii acceptă, pentru că nu au încotro, că bugetul naţional mai trebuie şi jumulit ca să-şi facă mendrele politicienii în campanii. Presa a difuzat relatări, imagini în care se de­monstra cum instituţii ale statului „mun­ceau” în campanie, cu oameni şi resurse, ca să dea frumos pentru un candidat. Se mai cunosc şi privaţii care câştigă patru-cinci ani de pe urma contractelor cu statul, iar în campanie se simt datori să înapoieze binefă­că­torilor sume importante de bani din care să plătească afişe cu care se împânzeşte toa­­tă ţara, care pur şi simplu sufocă trecă­torii, să cumpere găleţi, pixuri, brichete, chiar alimente, baloane, ecusoane şi tot ceea ce le mai trece prin cap, pentru a impresiona electoratul, plus alte cheltuieli cu mitingurile la care e nevoie de trupe, artişti, prezentatori, sonorizări... Ce mai? O adevărată industrie!
Spuneam că dezamăgirea este imensă pentru că cei doi nu au reuşit să capteze publi­cul prin ideile, sugestiile, proiectele, planu­rile ambiţioase pentru România. Două-trei cu­vinte despre criză, fraza celebră a lui Tra­ian Băsescu potrivit căreia „nu el a adus cri­za”, câteva înţepături în legătură cu locurile de muncă, hohote de râs satisfăcut în tabăra pe­delistă pentru că, vai!, după cinci ani de man­dat Băsescu, în ultima săptămână, s-a dat o lege pentru medicii rezidenţi, ca să nu mai fugă pe capete în alte ţări, miştouri pe tema programului „Rabla”, care ar urma să fie aplicat şi în agricultură, fandoseli pe tema „Primei Case”, despre care nimeni nu a afirmat răspicat că e un imens eşec... Domnul Boc murmura din spa­tele lui Traian Băsescu ceva despre normele de aplicare, idei ce nu prea puteau fi auzite din pri­ci­na sudalmelor doamnei Macovei, pe care mi-e cam jenă de restul doamnelor de pe plane­tă să o numesc aşa, din cauza prestaţiei pe care a avut-o în primul rând: ba ţanţoşă, ba fremă­tând, ba plângând, ba suduind, ce mai, o droa­ie de emoţii care în mod evident o copleşiseră de-a dreptul.
Cu aceşti oameni, care nu mai au principii, şi nici alte idei decât dorinţa aprigă să se aleagă candidatul preferat, mi-e cam groază să mai construim ceva durabil în România. Cred că niciun intelectual nu ar trebui să se umilească şi să plângă sau să suduie de dra­gul unui om politic. E un spectacol gro­tesc, hilar, absurd, penibil. Îi prefer pe româ­nii care se închină la icoane, care vibrează  în faţa unui monument de cultură, a unei cărţi, a unei picturi, care lăcrimează la auzul unei arii celebre, la primul fulg de nea sau gânguritul unui copil.
Un intelectual care plânge, se umezeşte şi se izmeneşte pentru un politician, indiferent cum s-ar numi, este demn de milă şi dispreţ. La fel cum un candidat la preşedinţie pe ca­re-l doare-n cot de traiul românului, dacă mai poate pune o pâine pe masă copiilor, da­că mai poate plăti datoriile - pe motiv că nu e atribuţia lui -, este demn de milă şi de tre­­cut în cartea de istorie neagră a ţării.