Despre Eli Davidai se cunosc foarte puţine lu­cruri, dar nu­mele său este legat de afaceri pre­cum Pepsi, Burger King şi WizSalary. Tră­ieşte în România de 18 ani şi, cu toate că în a­cest timp a devenit un investitor strategic, preferă să ră­mână mai mult anonim. Duce un trai normal, fără ex­cese. Nu locuieşte în­tr-un palat, zboară la clasa economi­că şi poartă aproape zilnic blugi. Nu-i place să apară în ziare sau la televizor, deşi averea îl recomandă la orice oră. Fle­rul său în afaceri este depăşit doar de respectul pe care îl are pentru oamenii cu care lucrează - par­te­neri şi angajaţi. Cu ocazia împlinirii a zece ani de acti­vitate a uneia din firmele sale, Eli Davidai a hotărât să iasă pentru un moment din conul de umbră.

Domnule Davidai, sunteţi re­numit pentru fler şi modul în care faceţi afaceri. Totuşi, preferaţi să rămâneţi mereu în umbră. Consideraţi că aşa aveţi un avantaj?
Mă bucur de multe avantaje în acest fel. Pot zbura când vreau la cla­sa economi­că, de exemplu… L-aţi vă­zut cumva pe Dinu Patriciu la clasa economică? Bineînţeles că nu - are avionul lui. Dacă cineva l-ar vedea într-un a­vion de linie ar crede imediat că a început să-i meargă prost… Pe când, dacă aceiaşi oameni mă văd pe mine acolo, n-au ce să creadă.

Ce vă împiedică să cumpăraţi şi dv. un avion?
Nu am nevoie! De ce să dau 20 de milioane de euro pe un avion? Plus asi­gurarea şi toate cele!? Mă simt bine aşa, mergând alături de alţi oa­meni. Vorbesc cu ei, mai aflu şi eu ce se întâmplă, ce îi preocupă, şi ei ha­bar n-au cu cine vorbesc. Acesta este un mare avantaj şi-mi place să-l folo­sesc. Dacă am nevoie să-mi arăt pute­rea financiară, ştiu să o fac. Dar, în via­ţa de zi cu zi, îmi place să fiu un om normal, printre semeni. Îmi pla­ce să port blugi în fie­care zi... De fapt, aşa mă şi cu­noaşte lumea - în blugi.

Derulaţi afaceri în multe do­menii. Care este cel preferat?
Îmi plac afacerile în do­meniul FMCG (Fast Moving Consumer Goods - piaţa produselor de larg consum care de regulă se vând repede). Simt că, în acest sector, o poli­tică bu­nă de marketing poate aduce rezultate foarte rapid. Pot să vă dau mai multe exem­ple în acest sens. Vă adu­ceţi aminte de campaniile Pepsi de la începutul anilor ’90, de promo­ţiile de genul „cum­peri o sticlă de Pepsi, primeşti şi o sticlă de apă mi­ne­rală” sau „Pepsi la litru! – nu mă-nnebuni, Nea Nicu?”… De asta îmi place acest domeniu - un marketing eficient aduce rezultate a doua zi.

Aţi înfiinţat WizSalary în 1998, iar zece ani mai târziu compania s-a impus printre lide­rii pieţei. Care este cheia construirii unei companii de succes în acest domeniu?
În primul rând este vorba de produs. Nu am urmărit să fac un produs „sexy”, aşa cum indica trendul de atunci. Am fost chiar împotriva acestei idei. Apariţia şi dezvoltarea Win­dows au generat apariţia unor programe prietenoase, frumos colorate, dar eu am respins din start această idee. M-am gândit că un program de gestiune a salariilor trebuie să fie ceva cât mai simplu, conservator şi mai ales efi­cient. Trebuia să fie ceva ca­re să funcţioneze bine ori­când, pen­tru că ştim cu toţii ce înseamnă neplata salarii­lor la timp. Aşadar programul trebuie să fie conservator, rezistent şi eficient. A doua componentă a succesului este reprezentată de oamenii cu care am pornit la drum. Dacă vă vine să credeţi, cu aceiaşi oameni lucrez şi acum.

Care a fost prima afacere din care aţi ieşit şi ce câştiguri v-a adus „exit-ul”?
Prima afacere pe care am vân­dut-o a fost Citex, în 1981. Este vorba de un program re­voluţionar la acea vreme, ce pe­r­mitea jurnaliştilor să li­vre­ze materialele mai repede de­cât se putea atunci prin mij­loa­cele teh­nice. Câştigau astfel timp preţios pentru închi­derea ediţiei. Dacă o în­trebaţi pe soţia mea, vă va spune că din acei bani am cumpărat un apar­tament şi o maşină.

Se spune că acum staţi pe un munte de bani. Nu vă atrage piaţa imobiliară din România? Mai ales acum, în plină criză?
Da, aveţi dreptate, dar nu se gă­seş­te nimic de vân­za­re... care să aibă un randament mai mare decât la Lon­dra. Caut ceva care să-mi ofere unul sau două procente mai mult de­cât Londra. Acolo am un randament de 10%. Ce-ar trebui să fac, să inves­tesc în România, unde obţin un 6-7%?

Pentru că tot aţi po­me­nit de afacerile derulate în străină­tate, care dintre acestea vă aduce profitul cel mai mare?
Eu nu privesc aşa lucru­rile. Din punctul meu de ve­de­re, în primul rând contează locul unde îmi place să fac afaceri. Altfel nu le-aş face. De exemplu, mi-am vândut afa­cerile din Africa pentru că nu-mi plăcea de­loc să merg acolo. Eram prezent în Ma­lawi, Mozambic, Zimbabwe, An­­gola, Congo - practic pe tot continentul. Deşi era o aface­re foarte bună, am vândut-o pentru că m-am plictisit să tot merg cu gardă de corp în spate, să stau prin hoteluri ş.a.m.d. Am vândut afacerea unor oameni care vor să facă treabă bună acolo.
Nu obişnuiţi să împrumutaţi bani de la bancă. De ce?
Prefer să mă bazez pe for­ţele proprii. Şi să le cresc treptat.

Suntem aproape de sfâr­şitul anului, probabil mult mai slab decât cei anteriori. Cum a fost pentru dumneavoastră 2009?
Am făcut destui bani ca să-mi permit pâinea de zi cu zi, să-mi duc traiul cu care sunt obişnuit şi să-mi întreţin fa­milia.

Deşi locuiţi aici de multă vreme, nu sunteţi încă cetăţean român. Vă avantajează mai mult statutul de „investitor străin”?
Nu sunt cetăţean român, dar nu pentru că eu n-aş vrea asta! Soţia mea e cetă­ţean român, copiii mei la fel. Eu nu! Legea română spune că trebuie să îndeplineşti 16 con­diţii pentru a obţine cetă­ţenia. Una dintre ele este să fii o „per­soană sociabilă”. Iar mie autorităţile mi-au co­mu­nicat că nu sunt şi mi-au re­spins ce­rerea! Mă simt bine ca român, sunt mândru că sunt ro­mân, chiar dacă n-am cetă­ţe­nia. Iu­besc această ţară, iu­besc acest popor, dar iată că nu sunt do­rit. Din această cau­ză, vă pot spune şi că n-am mai do­nat niciun ban. Dacă ei nu mă vor, atunci nu mai do­nez ni­mic. Urma să fac o do­na­ţie im­portantă unui spital, dar am renunţat; am dat trei milioa­ne de euro unei unităţi spitali­ceşti, dar nu din Ro­mâ­nia.

E greu de crezut, totuşi, că motivul pentru care vi s-a respins cererea a fost gradul de sociabi­litate…
Scrisoarea oficială pe care am pri­mit-o spune că nu sunt o persoa­nă so­ciabilă. Oameni ca Ion Ţiriac şi Mişu Ne­gri­ţoiu au vrut să meargă în in­stanţă să declare că sunt sociabil, chiar dacă nu-mi place statutul de persoană publică, dar am renunţat la acest de­mers juridic. Iubesc acest po­por şi cred că ţara asta e cel mai frumos loc în care aş pu­tea trăi, deşi am fost respins pe motiv că nu sunt sociabil. Am mers la autorităţi şi mi-au spus că trebuia să nominali­zez cinci munţi din România, iar eu am trecut acolo doar trei. M-au întrebat apoi versurile imnului. Am ştiut câ­teva, dar mi-au spus că trebuia să-l ştiu pe tot. M-am dus apoi la ma­şină şi l-am întrebat pe şoferul meu - om la 65 de ani - dacă ştie tot imnul. Evi­­dent că nu-l ştia. M-am întors la co­mi­sie şi am întrebat-o pe o doam­nă de acolo dacă ştie să cânte tot im­nul. Evi­dent că nu ştia. Ce rezultă din toate acestea? Că nu sunt o „persoană sociabilă”. Am de­pus cererea acum cinci ani şi iată ce am primit. Ori­cum, credeţi-mă, ei au de pierdut mai mult.