Scriu aceste rânduri vineri, 4 decembrie. Când ele vor ajunge sub ochii cititorilor, luni, România va fi aflat numele preşedintelui pentru următorii cinci ani. Dezbaterea de joi seară a fost dominată net de Traian Băsescu. Sondajele anterioare indicau un avans de peste 5 procente, deci în afara marjei de eroare, pentru Mircea Geoană. Acum, când redactez acest material, orice pronostic este hazardat.
Nu mă pot abţine însă să nu remarc un aspect interesant din punct de vedere tehnic. Am avut de-a face cu un candidat în func­ţie, care, pe parcursul ulti­me­lor trei luni, dar cu precădere în ultimele trei săptămâni, a suferit o eroziune accentuată a încrederii, manifestată în scăderea constantă a intenţiei de vot în sondaje. Contracan­didatul, cu un început mo­dest, a crescut în sondaje tocmai în ultimele câteva săptă­mâni şi a beneficiat, în ulti­mele zile, de sprijinul cvasiunanim al forţelor politice ter­ţe. Ne-am aflat, din 23 noiembrie încoace, în faţa unor procese accelerate de transfer de simpatie şi capital electoral. De regulă, aceste procese au o inerţie mai mare de 72 de ore. Iată însă că, în confruntarea directă, candidatul în funcţie obţine o victorie clară. Va fi această victorie suficientă pen­tru răsturnarea situaţiei? Este un subiect demn de o te­ză de doctorat în ştiinţele co­municării.
S-ar părea că nimic nu este mai riscant decât să scrii de­spre un viitor apropiat a­flat pe muchie de cuţit. Cu toa­te acestea, indiferent de în­vingător, rămân câteva pro­bleme la care cei doi candidaţi au dat răspunsuri nepo­trivite sau le-au eludat pur şi simplu. Dintre acestea, cele mai importante mi se par ur­mătoarele: 1. Problema structurii sociale şi a burgheziei naţionale; 2. Problema structurii instituţionale şi a rolului statului; 3. Problema predicti­bilităţii şi continuităţii. Deşi preşedintele nu are puteri constituţionale largi, manda­tul de cinci ani (adică asigurarea continuităţii insti­tu­ţio­nale) îi impune să gestioneze măcar comunicarea acestor probleme. Voi încerca să spun câteva cuvinte despre fiecare.

Structura socială şi burghezia naţională
În perioada comunistă, problema claselor sociale era reluată obsesiv. Ea oferea conducătorilor pretextul tuturor acţiunilor mai mult sau mai puţin politice: naţionalizarea, alfabetizarea, industrializa­rea, cooperativizarea, automa­tizarea etc., care se făceau în beneficiul clasei muncitoare şi cu scopul declarat de a re­liefa şi a consolida o anumită structură socială. În aceeaşi perioadă, în Occident, a luat amploare discuţia publică asu­pra statului bunăstării şi a clasei mijlocii. Chiar dacă po­zi­ţio­nările şi soluţiile celor do­uă sisteme erau fundamental diferite, se observă o ana­lo­gie măcar formală între con­cep­tele folosite. Nu poţi, până la urmă, să ignori faptul că orice societate se structurează, iar raporturile indivizilor cu avuţia naţională şi proprie­ta­tea individuală sunt esenţiale în această structurare. În Ro­mânia postdecembristă, dezbaterea asupra acestei proble­me e aproape inexistentă. Nu este locul, aici, pentru o ana­liză aprofundată. Dar une­le dintre afirmaţiile şi ata­cu­rile reciproce ale candidaţilor tri­mit spre această problemă. De exemplu, problema mari­lor privatizări. Ea a fost pusă doar sub aspectul corectitudi­nii sau incorectitudinii. OK! A propus însă cineva o anali­ză a marilor privatizări şi (măcar) o încercare de corectare a lor?
Nu a existat nicio dezba­tere asupra raportului optim (şi cine, oare, decide cât de „op­tim” poate fi un asemenea raport?) între sectorul economic privat şi cel de stat. De asemenea, nu s-a pus niciun moment problema (în afară de populistul „nu ne vindem ţara!”) raportului dintre capitalul extern şi capitalul autoh­ton în economia românească. Candidatul social-democrat nu a vorbit decât despre mă­surile de protecţie socială, dar nu şi despre cele de structurare socială. Toată lumea se plânge că avem mai mulţi pen­sionari decât persoane ac­tive. Poate România să-şi dez­volte, pe termen lung, o clasă mijlocie consistentă, întreprin­zătoare, activă şi prosperă? Şi dacă da, cum? Discursul de­spre reducerea fiscalităţii şi în­curajarea IMM-urilor nu spu­ne nimic atât timp cât mă­su­rile respective nu sunt o ex­presie a unor evoluţii reale în societatea românească. Alt­minteri, vom crea din nou, ca în comunism, clase sociale ar­tificiale. În ce măsură poate să-şi asume statul rolul de în­treprinzător?
De partea cealaltă, Traian Băsescu a vorbit mult despre ocuparea populaţiei din zone­le rurale în activităţi de prelucrare a produselor agricole. Ce procent însă din această populaţie rurală este suficient de tânăr, de întreprinzător şi de dispus să rămână în acele zone pentru un câştig mic pe termen lung? Mai departe! Ca­­re este relaţia candidaţilor cu marii capitalişti? Cu bur­ghe­zia naţională, ca să pu­nem punctul pe i! E bine ca această burghezie să existe? Care ar trebui să fie un procent optim (din nou apare pro­blema optimului!) din avuţia naţională care să apar­ţină marii bur­ghe­zii? Can­di­datul de dreapta, Traian Bă­sescu, a tunat şi a fulgerat împotriva „mogu­li­lor”, dar a dus dis­cu­ţia în deri­zoriu când a venit vorba de­spre capitaliştii din ograda pro­prie (sau a PD-L-ului).
Pe scurt, întrebările aso­ciate acestei probleme ar fi: 1. Vrem o societate axată pe producţie sau pe servicii? şi 2. Ne dorim să tindem către o societate de tip suedez - mai egalitaristă, cu o clasă mij­lo­cie masivă, coezivă, stabilă şi omogenă, către o societate de tip nord-american - cu o po­larizare socială mai accentua­tă, dar şi cu o dinamică soc­ia­lă mai ridicată sau către o so­cietate de tip meridional-oriental - cu o polarizare socială majoră, cu o dinamică socială redusă, dar cu mecanisme de protecţie socială supradimensionate?

Structura instituţională şi rolul statului
Dacă structura socială este o problemă de fond, structura instituţională e una de formă. Între cele două există, firesc, o strânsă interdependenţă. Ce fel de stat ar fi potrivit pentru societatea românească în vii­torii 20 de ani? Şi, mai ales, cu ce consecinţe? Traian Băsescu a defilat două luni cu un refe­rendum inept care, aplicat, mai mult ar complica structura instituţională (am mai scris despre asta în această pagină). În plus, a vorbit până la saţietate despre raportul dintre stat şi cetăţeni. Care cetăţeni? Sunt de acord că, în regimul comunist (dar nu numai), statul îşi asuprea ce­tăţenii. Mi se pare însă că, în ultimii 10 ani, statul a devenit un instrument discriminator pentru diversele categorii de cetăţeni. Traian Băsescu vor­beşte despre preeminenţa ce­tăţeanului, dar măsurile pe care le vizează duc mai mult spre o feudalizare decât spre descentralizarea de tip democratic.
Întrebarea asociată acestei probleme nu este, aşa cum au formulat-o candidaţii: „Vrem descentralizare sau centrali­zare?”, pentru că ambii candidaţi au accentuat ideea unui stat puternic (cu trimitere im­plicită la puterea centrală). În­trebarea corectă, pentru ur­mă­torii 10 ani, este dacă avem nevoie de un stat „politic” (în care decizia să fie prepo­n­de­rent politică, a persona­li­tă­­ţi­lor) sau de un stat „tehnic” (în care să prevaleze raţiona­li­ta­tea „tehnocrată” şi mecanis­me­le instituţionale).

Predictibilitate şi continuitate
Oricare ar fi tipurile de răspunsuri pe care le va da noul preşedinte la proble­mele de mai sus, e limpede că România şi românii vor fi din ce în ce mai interconectaţi cu lu­mea în general, şi cu Uniu­nea Europeană în special. E nevoie deci de predictibilitate şi continuitate.
Campania electorală de acum a oferit o analogie surprinzătoare cu ceea ce s-a în­tâmplat în Principatele Unite în 1866. De o parte, un con­du­cător autoritar, cu câteva reali­zări incontestabile, iubit de popor în ciuda unei conduite personale extrem de cri­ticabile şi având prea pu­ţină trecere (sau legitimitate) în faţa marilor puteri occi­den­tale. De cealaltă parte, o clasă poli­tică pestriţă, coali­zată împo­triva lipsei de predictibilitate şi de maleabilitate a domnito­rului. „Mon­stru­oasa coaliţie” a câştigat atunci. Indiferent de moti­va­ţiile diverselor persoane sau grupuri, rezultatul a fost cel bun în sensul mo­der­nizării statului român.
Analogiile istorice sunt, în mare măsură, speculaţii. Va­la­bile, deci, mai mult simbolic. Nu ştiu încă numele noului preşedinte. Dacă este Mircea Geoană, vor urma transfor­mări accelerate (nu neapărat benefice!) ale societăţii şi clasei politice româneşti. Dacă este Traian Băsescu, mă tem că al doilea mandat va fi în­cheiat înainte de vreme.
În orice caz, nu vor urma nişte ani uşori! Depindem prea mult de hazard!