Scandalul declanşat în urma publi­cării unor e-mail-uri care evidenţiază un efort concertat de deturnare a dezbaterii ştiinţifice de către asociaţii unui centru important de cercetare clima­tică ar putea schimba opinia publică mondială în privinţa încălzirii globale.
Luni va debuta la Copen­haga, sub egida Convenţiei-Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Clima­tice, mult aşteptatul summit la care ar urma să fie adoptat un nou tratat internaţional privind combaterea încălzirii globale. Acesta ar trebui să în­locuiască Protocolul de la Kyoto, primul acord internaţional de acest tip, încheiat în 1997 şi intrat în vi­goa­­re în 2005, ale cărui prevederi ex­pi­ră în 2012. Deşi opţiunile şi abor­dările guvernelor participante sunt împărţite, organizatorii doresc adop­ta­rea unui acord robust la Copen­haga, care să prevadă o reducere a emisiilor de carbon de 25-40% până în 2020 şi de 50% până în 2050, conform declaraţiilor lui Kofi Annan, fos­tul secretar general al ONU.
Dar diferendele dintre SUA şi UE sau dintre ţările emergente şi cele dezvoltate nu sunt singurele teme care jalonează dezbaterile premer­gă­toare întâlnirii. Alarmismul şi chiar veridicitatea tezei încălzirii globale antropogenice, aşa cum este ea sus­ţinută de rapoartele Grupului inter­gu­vernamental de experţi în evo­lu­ţia climei (IPCC) a ONU, sunt puse mai mult ca niciodată la îndoială, ca urmare a unui scandal declanşat la Unitatea de Cercetare Climatică a East Anglia University, un important centru internaţional de cercetare asupra încălzirii globale din Marea Britanie.

Scandalul „Climategate”
Scandalul care ar putea schimba percepţia opiniei publice mondiale asupra veridicităţii tezei încălzirii glo­bale antropogenice, denumit de co­mentatorii internaţionali „Clima­te­­gate”, a fost declanşat de publica­rea pe Internet a unor e-mail-uri şi do­cumente de la Unitatea de Cerce­ta­re Climatică de la East Anglia Uni­ver­sity care probează practici inco­rec­te în comunitatea academică climatologică. Documentele arată cum o serie de cercetători internaţionali aso­ciaţi cu IPCC pun la cale blocarea accesului colegilor care nu le împăr­tă­şesc opinia, cercetătorii sceptici pri­vind teza încălzirii globale antropogenice, în jurnale sau conferinţe ştiinţifice de prestigiu; plănuiesc mar­ginalizarea acestora în sânul comunităţii climatologilor sau conspiră să ascundă, să manipuleze, ba chiar să distrugă date ştiinţifice care infirmă linia organismului ONU şi lasă fără suport ştiinţific măsurile ex­traordinare (plafoane privind emi­sii­le de carbon, „taxe verzi”, subven­ţionarea „industriilor verzi” etc.) de pe ordinea de zi a multor guverne sau din programul politic al multor politicieni. 

Ştiinţă şi politică
Deşi documentele sustrase din calculatoarele Unităţii de Cercetare Climatică nu infirmă în mod direct teza încălzirii globale, ele demonstrează fragilitatea tezei, apărută de altfel abia în 1989 în discuţiile aca­demice şi neconfirmată de cerce­tă­rile paleoclimatice, ridicând un ma-re semn de întrebare privind profesionalismul acestui centru de cer­ce­tare aflat de la început în avangarda formulării concluziilor ştiinţifice în materie pe care s-au bazat atât IPCC, cât şi numeroase alte guverne.
Înfiinţată în 1972, Unitatea de Cer­cetare Climatică a East Anglia Uni­versity a fost condusă iniţial de Hubert Lamb, „părintele climatologiei”, care considera că variaţia te­m­pe­raturii terestre este determinată de modulaţiile solare, şi nu de creş­te­rea gazelor carbonice. Dar, în anii ’80, pe fondul preocupărilor admi­nistraţiei Margaret Thatcher de a reduce dependenţa de petrol a Marii Britanii şi de a promova construcţia de centrale nucleare, studiile Uni­tă­ţii de Cercetare Climatică s-au dove­dit deosebit de interesante pentru gu­vernul britanic, care le-a subven­ţionat generos deoarece puneau în discuţie fobia nucleară a stângii. Astfel, sub directoratul lui Tom Wig­ley, cercetările Unităţii Climatice s-au reorientat, concentrându-se asu­pra impactului gazelor cu efect de seră asupra temperaturii şi ignorând impactul activităţii solare.
Această orientare a fost continuată şi chiar întărită sub conducerea lui Phil Jones, care a creat o nouă ba­ză de date cu temperaturile istorice mondiale. Aceasta contrazice măsu­ră­torile clasice făcute de Hubert Lamb, pe care s-a bazat de altfel şi primul raport IPCC din 1990, care arăta că temperaturile din Evul Me­diu, de pildă, erau mai ridicate decât în prezent. Datele lui Jones şi modul netransparent în care s-au făcut cercetările sale au fost incriminate de mai mulţi climatologi americani, ale căror opinii au fost adunate în ra­portul Wegman al Senatului SUA. Phil Jones, directorul Unităţii de Cer­cetare Climatică, a demisionat în ur­ma scandalului, iar conducerea East Anglia University a anunţat demara­rea unei investigaţii.