Astăzi încep la Copenhaga lucrările celei de-a 15-a conferinţe a statelor părţi la Convenţia-cadru asupra schimbărilor climatice, adoptată în iunie 1992. Obiectivul declarat: în plan formal, încheierea unui nou tratat, care să intre în vigoare după 2012 (când încetează efectele Protocolului de la Kyoto), iar ca ţintă strategică, reducerea, până în 2050, cu 50% a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) faţă de 1990. Într-o analiză realistă, ambele rămase sub semnul întrebării.
Într-adevăr, în ciuda maratonului întâlnirilor internaţionale pe această temă - printre altele, sesiunea specială a Adunării Generale a ONU şi reuniunea G20 de la Pittsburg din septembrie - nu s-a reuşit nici până la acest moment să se clarifice rezultatele la care ne putem aştepta în urma negocierilor care vor dura până la 18 decembrie.
Astfel, pesimiştii prevăd că nu se va ajunge la măsuri concrete, iar dezbaterile vor continua în aşteptarea sine die a punctului final. Dimpotrivă, optimiştii speră că, în ultimul moment, revenindu-le înţelepciunea cea de pe urmă, principalii actori ai conferinţei vor parafa „Protocolul de la Copenhaga“, chiar dacă unele detalii urmează a fi perfectate mai târziu.
În sfârşit, aşa-zişii realişti consideră posibilă adoptarea la Copenhaga cel mult a unui acord politic, angajant în sensul reducerii emisiilor şi continuării negocierilor. Într-adevăr, participarea la conferinţă a lui Barack Obama şi anunţul reducerii emisiilor de GES de către SUA, China şi India apar mai degrabă drept gesturi de oportunism politic decât responsabilităţi juridice. În timpul cel mai scurt, în 2010, ar trebui să se ajungă la încheierea unui alt protocol, succesorul temporal şi ca strategie al celui în vigoare. Între poziţia unor state puternic poluatoare de amânare a unei decizii ferme şi cea a statelor insulare, major afectate de încălzirea globală, de trecere imediată la măsuri radicale de reducere a emisiilor, Franţa şi Brazilia au propus o soluţie intermediară, cu oarecare şanse de acceptare, evident după unele ajustări. Meritul său rezidă mai ales în aceea că oferă posibilitatea ieşirii din impas. Astfel, cele patru puncte ale proiectului Sarkozy-Lula vizează: apelul la reducerea, până în 2050, a emisiilor mondiale de GES cu cel puţin 50% în raport cu 1990; adoptarea de către ţările bogate a unei „foi de parcurs” de reducere a emisiilor care să conducă la o diminuare de cel puţin 80% în 2050; acceptarea de către ţările în curs de dezvoltare a unei „deviaţii” semnificative, de la creşterea emisiilor; o nouă şi substanţială susţinere financiară pentru statele cele mai sărace, şi ar putea constitui structura acordului de la Copenhaga.
În ultimele zile, negocierile s-au multiplicat şi intensificat; UE, care a creat chiar un comisar special pentru schimbările climatice, pare cel mai aprig combatant pentru ca summitul de la Copenhaga să nu devină un eşec, iar ţările din Asia-Pacific joacă inclusiv pe cartea dramatismului. Totul încearcă a ne spune că nimic nu e jucat şi că negocierile sunt deschise încă oricărui rezultat. Următoarele 11 zile ne vor arăta în ce sens.
Ca de obicei, prezenţa românească rămâne una formală, de complezenţă, fără nicio propunere ori iniţiativă notabilă.
