Îl ştiţi de la televizor, e celebru. În curând are să apară acoperit de zăpadă de studio, într-o reclamă cu trei pitici, un măgar deghizat în ren şi-un moş cu nasul roşu fără machiaj. Un camion are să treacă pe lângă el în alt cadru, cărând sticle de cola, vin, bere, apă minerală şi bineînţeles că scena cu ţeava de eşapament care umple bradul de fum va fi editată discret, spre uitare. În fine, tot bradul se va distinge peste câteva săptămâni la ştiri, când maşina nu mai ştiu cărui cântăreţ se va izbi de el, la miezul nopţii, după un concert. Plan detaliu far spart, interviu cu victima „nu ştiu cum am ajuns aici, conduceam liniştit cu 50 de kilometri pe oră”. Nu ştii niciodată de unde sare bradul, cu alte cuvinte.
O dată pe an îl divinizăm deci. În rest îl tăiem, îl ardem, îl cumpărăm sub formă de lambriuri, îl aducem acasă prefăcut în şifonier, deschidem uşa făcută din el şi intrăm în baie, şi tot aşa. Bradul, în forma lui decedată, e cu mult mai prezent în jur, însă niciodată nu inspiră milă. Nu ne gândim că provine dintr-o pădure care, în general, odată cu tăierea, nu mai e.
Altminteri, la magazinul de lângă mine au adus brazi din ţările nordice. Se vede că le e frig acolo de unde vin: au crengi care par călduroase şi mari, ca blana de urs polar. Bradul nostru, cu crengile subţiate de încălzirea globală, nu mai poate concura cu aşa ceva. Urmează sarmalele din China, aduse cu avionul şi livrate de curier rapid. „Semnaţi aici că aţi primit şi ardeiul iute, vă rog!”. În final, probabil că vom avea nişte pastile pe care să le înghiţim în ajun şi care vor încorpora toate senzaţiile cu putinţă, de la mirosul de crengi la gustul şoriciului şi mahmureala de după. Vorbesc eu la Pfizer, nu se poate să nu reuşească, aţi văzut ce-au făcut cu problema aceea de care nu putem vorbi…
Dar vine vremea bradului şi eu vă scriu dintr-un oraş mare din America, unde în centru e unul împodobit simplu şi discret, cu o stea în vârf şi ceva globuri. Nici urmă de beteală pe străzi, niciun şirag de beculeţe. Să fie criză? Sau oboseala după atâţia ani de brazi de consum?
Adevărul e că avem anul acesta şansa unui Crăciun mai sărac. Spun şansa, şi nu-mi iau vorbele înapoi. La fel ca toate celelalte sărbători ale spiritului, Crăciunul şi bradul lui ajunseseră în ultimii ani nişte biete decoruri aşezate pe maşinăria nemiloasă a cererii şi ofertei. O sută de metri cadouri: asta era olimpiada sărbătorilor, în care fiecare dintre noi se simţea obligat să concureze, până la atac de cord şi insuficienţă financiară…
Acum ne putem întoarce la bradul nostru de altădată. Sub el punem o portocală sau mai multe, cine are. O jucărie simplă de lemn. Şi gândul nostru cel bun pentru cei din jur. Timpul cu ceilalţi, orele adevărate sunt cel mai frumos lucru de pus în brad.
Alegeţi unul de la munte şi lăsaţi-l aşa, să fie şi la anul…
