Gata. S-a terminat. Puteţi răsufla uşuraţi. A­vem preşedinte! Anunţul însă nu se face prin fum alb, aşa cum se anunţă la Vatican ale­ge­rea unui nou papă, ci prin fumul holdelor ce au fost pâr­jolite în ultimele luni, atunci când se otră­veau şi fântånile şi se sacrificau anima­­lele pentru a nu pune duşmanul mâna pe ele.
Căci, după cum probabil aţi remarcat, ulti-mele luni au fost marcate de violenţa celei mai pustii­toare campanii electorale din ultimii 20 de ani. S-a tras fără somaţie, s-a tras pe la spa­te, prie­tenii s-au împuşcat între ei, iar ca­da­vrele au fost răstignite la porţile oraşelor, spre atenţio­na­rea celor ce ar îndrăzni să facă la fel. A fost urât şi, mai ales, a fost de neîn­ţe­les. De neînţeles pentru oricine vede în a­legeri un simplu exerciţiu democratic menit a primeni sau nu oamenii din fruntea statului. De neînţeles pentru toţi cei care mai cred că statul român funcţionează măcar o se­cundă după principiile elementare ale unui stat de drept, aservit nevoilor cetăţenilor. De ne­în­ţeles pentru idealiştii care mai cred că perioada de 20 de ani profeţită de Brucan a trecut, iar ro­mânii au învăţat ce înseamnă aceea de­mo­craţie.
Iar cel mai de neînţeles a fost comportamentul presei, aşa-numit câine de pază al de­mo­cra­ţiei. Să nu mă înţelegeţi greşit: entuziasmul tinerilor care au visat să prindă un loc la o re-vistă de mondenităţi şi să mănânce gratis pe la recepţii, dar, din greşeală, s-au trezit angajaţi ai unor televiziuni de ştiri este scuzabil. Im­pardonabil este servilismul a sute de jurnalişti „bătrâni“, care au avut timp, în 20 de ani, să înţeleagă cum stă treaba cu sărutatul feselor şi că acest exerciţiu de autoumilire nu este be­nefic pe termen lung, căci abia te obiş­nuieşti cu anatomia unui anumit dos că acesta şi primeşte un binemeritat şut, iar tu trebuie să-ţi readaptezi convingerile, scriitura şi gustul.
Puţini ziarişti au reuşit să iasă cu faţa curată din aceste alegeri. Puţini au reuşit să gă­seas­că punţi care să traverseze haznaua în care se bălăceau pseudo-colegii lor. Cei mai mulţi au preferat să se arunce în mlaştină cu ochii în­chişi pentru ca apoi, când li s-a aruncat o frân­ghie, să urle disperaţi: „Nu am nevoie de ajutor, mă simt bine aici!“.
E linişte. Avem preşedinte. Cel pe care l-am votat. Mai devreme sau mai târziu, cu ajutor de la FMI, UE şi alţii, va reuşi să scoată Ro­mâ­nia din criză. Presa însă e complet distrusă. Pusă la pământ şi călcată în picioare. În propriile-i picioare. Nu pot profeţi în cât timp îşi va reveni ţara, dar îşi va reveni. Presa însă are puţine şanse să se mai ridice în următorii cinci ani. Sau, poate, azi e momentul să ştergem cu buretele istoria recentă a presei române şi să o luăm de la capăt cu entuziasmul din ’90. Păcat însă că entuziasmul ăla e de ani buni pe undeva prin Canada, SUA sau Europa de Vest şi nici că vrea să revină…