Gata. S-a terminat. Puteţi răsufla uşuraţi. Avem preşedinte! Anunţul însă nu se face prin fum alb, aşa cum se anunţă la Vatican alegerea unui nou papă, ci prin fumul holdelor ce au fost pârjolite în ultimele luni, atunci când se otrăveau şi fântånile şi se sacrificau animalele pentru a nu pune duşmanul mâna pe ele.
Căci, după cum probabil aţi remarcat, ulti-mele luni au fost marcate de violenţa celei mai pustiitoare campanii electorale din ultimii 20 de ani. S-a tras fără somaţie, s-a tras pe la spate, prietenii s-au împuşcat între ei, iar cadavrele au fost răstignite la porţile oraşelor, spre atenţionarea celor ce ar îndrăzni să facă la fel. A fost urât şi, mai ales, a fost de neînţeles. De neînţeles pentru oricine vede în alegeri un simplu exerciţiu democratic menit a primeni sau nu oamenii din fruntea statului. De neînţeles pentru toţi cei care mai cred că statul român funcţionează măcar o secundă după principiile elementare ale unui stat de drept, aservit nevoilor cetăţenilor. De neînţeles pentru idealiştii care mai cred că perioada de 20 de ani profeţită de Brucan a trecut, iar românii au învăţat ce înseamnă aceea democraţie.
Iar cel mai de neînţeles a fost comportamentul presei, aşa-numit câine de pază al democraţiei. Să nu mă înţelegeţi greşit: entuziasmul tinerilor care au visat să prindă un loc la o re-vistă de mondenităţi şi să mănânce gratis pe la recepţii, dar, din greşeală, s-au trezit angajaţi ai unor televiziuni de ştiri este scuzabil. Impardonabil este servilismul a sute de jurnalişti „bătrâni“, care au avut timp, în 20 de ani, să înţeleagă cum stă treaba cu sărutatul feselor şi că acest exerciţiu de autoumilire nu este benefic pe termen lung, căci abia te obişnuieşti cu anatomia unui anumit dos că acesta şi primeşte un binemeritat şut, iar tu trebuie să-ţi readaptezi convingerile, scriitura şi gustul.
Puţini ziarişti au reuşit să iasă cu faţa curată din aceste alegeri. Puţini au reuşit să găsească punţi care să traverseze haznaua în care se bălăceau pseudo-colegii lor. Cei mai mulţi au preferat să se arunce în mlaştină cu ochii închişi pentru ca apoi, când li s-a aruncat o frânghie, să urle disperaţi: „Nu am nevoie de ajutor, mă simt bine aici!“.
E linişte. Avem preşedinte. Cel pe care l-am votat. Mai devreme sau mai târziu, cu ajutor de la FMI, UE şi alţii, va reuşi să scoată România din criză. Presa însă e complet distrusă. Pusă la pământ şi călcată în picioare. În propriile-i picioare. Nu pot profeţi în cât timp îşi va reveni ţara, dar îşi va reveni. Presa însă are puţine şanse să se mai ridice în următorii cinci ani. Sau, poate, azi e momentul să ştergem cu buretele istoria recentă a presei române şi să o luăm de la capăt cu entuziasmul din ’90. Păcat însă că entuziasmul ăla e de ani buni pe undeva prin Canada, SUA sau Europa de Vest şi nici că vrea să revină…
