Am doar 15 ani. De fapt mai am un pic şi fac 16. Nu pierd nicio emisiune de la televi­zor în care politicienii se ceartă. Au loc ale­geri şi e pe viaţă şi pe moarte. La fel fac şi eu cu colegele de şcoală. Am rupt deja o prie­­tenie veche pentru că fata aia chiar nu înţelege că gândeşte greşit, repetă papagaliceşte ce aude acasă şi atacă aiurea un om care face mult bine, care a pus ordine în ţară. Ştiu clar că ea, de fapt familia ei, ţine cu duşmanii celui de care vă spuneam, dar nu are argumente cu care să mă con­vingă. Mai bine nu mai vorbim. Niciodată! În stradă, în centrul oraşului, au ieşit câteva sute de oameni şi protestează. Se aude că vin iar minerii să-i alunge. Unii sunt înspăi­mân­taţi. Alţii însă, i-am auzit eu, spun că bine le vor face celor pe care îi trimit acasă. Păi, ce e aia să stai pe stradă, să protes­tezi, să vrei să dormi în cort… Timişoara s-a de­cla­rat oraş liber de neocomunism. Do­ina Cor­nea este prezentată mereu la televizor ca un simbol al luptei şi ca un om care ar pu­tea să-i facă pe toţi să nu uite idealurile Re­voluţiei: să alungăm de la putere pe toţi aceia care vor să sugă sângele poporului, care s-au îmbogăţit prin sărăcirea şi în­fo­me­tarea românilor. Cu asta toţi suntem de acord. Doar că nu cădem la pace asupra ce­­lui care poate face asta. Nu cădem la pa­ce e... aşa, doar o vorbă frumoasă. E scandal în toată ţara. Nu există gri, ci doar alb şi negru. Există şi dintre cei care spun că acum e momentul să pleci din ţară că ori­cum nu ne vom deştepta decât, poate, pes­te 20 de ani. Am tot auzit asta: acum gra­ni­ţele sunt deschise, putem pleca peste tot, nu mai sunt restricţii. Dar parcă nu aş ple­ca. Oricum sunt prea mică. Sau toţi suntem prea mici... incapabili să schimbăm ceva?
N-am înnebunit şi nici nu mă întineresc brusc. Doar ne privesc pe noi, românii, cum ne învârtim de 20 de ani în aceeaşi rotiţă pentru şoricei şi aşteptăm să se schimbe decorul. Pedalăm în gol şi, evident, obo­sim, dar suntem mereu în acelaşi punct. OK, azi voi ştiţi cine e preşedintele Româ­niei pentru următorii 5 ani. Eu, când scriu, nu ştiu încă numele lui. Dar campania m-a făcut să mă simt într-un mod inexplicabil întoarsă în anii ’90, ai fierberii politice şi ai scandalurilor de presă, ai urmăririlor şi dez­văluirilor bombă. Ai sărăciei şi ai căutării unei identităţi. De 20 de ani avem, în sfâr­şit, o ţară în mâinile noastre şi o tot dăm cuiva din patru în patru sau mai nou 5 ani. De fapt, avem o ţară şi nu prea ştim ce să facem cu ea…