„Eu nu a trebuit decât să fac din po­veştile diferiţilor oameni (...) un subiect uni­tar.” Sunt cuvintele autorului.
După spectacolul-lectură din luna fe­bruarie 2009 de la Teatrul Odeon, Cristian Ban, tânăr regizor, montează pe scena ace­lu­iaşi teatru piesa „În container” a drama­turgului moldovean Constantin Cheianu, câştigător al Premiului pentru Dramatur­gie al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1998) şi al Marelui Premiu la Festivalul de Dramaturgie Naţională în 2008. Un text cu valoare de document, care se inspiră din-tr-o întâmplare adevărată, dar şi din nume­roasele cazuri de trecere ilegală a frontie­rei, prezentându-ne un tablou al evadării că­tre mirajul numit Occident. Un tânăr din­tr-un sat de lângă Chişinău ajunge în Irlanda... într-un container, respirând doar printr-un furtun. Şi nu va fi singur. De ce pleci, e de înţeles, unde te duci, de ce co­miţi o ilegalitate? Ca să ajungi într-un loc de­spre care nu ştii prea mult, nu-l cu­noşti şi, când îl descoperi, afli că nu mai poţi fi sigur pe tine. Fenomenul migraţiei ră­neşte suflete, aruncă vieţile între străini. Rătă­ceşti într-o lume în care nu mai contează ce faci, iar identitatea o pierzi fără să-ţi dai sea­ma. Destul de bine scrisă, piesa aduce în atenţie mirajul unui univers pro­mi­ţător la care nu mai are importanţă cum se ajunge. O comedie neagră, decupată din­tr-un peisaj moldovenesc, un zâmbet amar şi un show care, deşi atacă o temă dure­roa­să (chiar şi lumina pusă pe roşul din cromatica folosită de scenografie - Cristina Milea - pare dureroasă), este uşor de accesat. Per­sonaje cu tipologii corect definite (unul cu­minte şi nevinovat, altul tipul de şmecher gata oricând de orice trădare, zice că le ştie pe toate, dar... numai  până ar trebui să le pună şi în practică, celălalt mode­lul corup­tibilului... de nevoie). Partiturile lui Mihai Smărăndache, Dimitrii Bogomaz, Marius Damian, Relu Poalelungi şi Irina Mazanitis sunt corecte şi credibile, dar nu cuceritoare. Jucată cu nerv şi construită bine, piesa are totuşi o anume nelinişte care seamănă cu un fel de grabă aparent nemotivată. 
Un spectacol care te face, după ce ai ie­şit, să simţi nevoia unei continuări cu dis­cu­ţii pe aceeaşi  temă.