Aşa cum era de aşteptat, alegerile prezi­den­ţiale din 22 noiembrie au marcat eşecul total şi lamentabil al primilor candidaţi aşa-zişi „ecologişti” la funcţia supremă în stat, pe numele lor Ovidiu Iane (din partea Partidului Ecologist Ro­mân), respectiv Remus Cernea (reprezentantul Partidului Verde). Previzibilitatea unui atare re­zultat, în care „prezidenţiabili” care au adoptat „culoarea verde” au obţinut mult mai puţine vo­turi decât numărul semnăturilor pe care au reuşit să le pună pe listele de susţinere necesare înscrierii oficiale în cursă, are două mari ex­plicaţii. Prima ţine de soarta generală a eco­logismului civico-politic românesc post-1990.
Născut nu dintr-o necesitate reală, bine înţe­lea­să, şi o adeziune autentică, ci apărut, mai degrabă, din spirit de mimetism amator, el s-a afirmat întâmplător, fragmentat, prin ambiţii per­sonale, adesea ale unor indivizi rejectaţi de partidele mai importante, care şi-au găsit, astfel, refugiu aici. Aşa se face că numărul de 4-5 formaţiuni pretins ecologiste, cu un impact politic minim, care au participat la primele ale­geri libere din 20 mai 1990 s-a menţinut relativ constant. Prezenţa în Parlament a durat pâ­nă în 2000, prin tactica aderării la diferite coa­liţii, nu după criteriul orientării politice generale, ci mai ales cel al conjuncturii şi compromisului. Tentativele de unificare a mişcării ecologiste, cerută inclusiv de structura continentală, au eşuat în faţa fragilităţii spiritului ecologist au­tentic şi intransigenţei ambiţiilor personale ale intruşilor propulsaţi.
Prima şi singura participare la guvernare a „Ver­zi­lor”, respectiv a Mişcării Ecologiste din Româ­nia (MER) în guvernul Stolojan (1991-1992), în loc de a însemna o afirmare, a constituit o mare discreditare, prin implicarea ministrului ecologist al mediului în scandalul importurilor deşeu­ri­lor toxice de la Sibiu. De altfel, persistenţa în structurile politice „verzi” a adevăraţilor „gro­pari” ai ecologismului românesc este pri­mul „vi­no­vat” pentru starea jalnică în care se află a­ces­ta. Re­forma înseamnă o tabula rasa a ceea ce a fost până acum şi afirmarea unei noi şi au­tentice generaţii de ecologişti, ruptă de trecutul totalitar şi racordată la pulsul „Verzilor” europeni!
Cea de-a doua explicaţie a eşecului, şi poate la fel de importantă, rezidă în calitatea şi pres­taţiile deplorabile ale celor doi candidaţi. Sosiţi (suspect!) pe ultima sută de metri în conduce­rea celor două formaţiuni şi parcă spre a fi de­semnaţi drept candidaţi la preşedinţie, cei doi şi-au arogat drept merite principale (şi singulare!) posibilitatea de a-şi susţine financiar cam­pania electorală, culegând însă rezultate pe măsură. Într-adevăr, nimic din programul şi discursul lor nu a justificat calificativul autentic de „ecologist”; dimpotrivă, relevau o gravă im­postură! Pe lângă absenţa unei pregătiri mini­me în domeniu (ce ne puteau oferi pertinent un om de afaceri şi un militant civic conjunctu­ral?), s-a manifestat şi incapacitatea lor de a-şi asuma politic un program cât de cât ecologist. Atitudinea rebelă, dar cu obiective gene­ral di­fuze (R. Cernea), conformismul „înverzit” (O. Iane) ori adeziunea slugarnică şi conjuncturală (a unei pretinse Uniuni... reşapate!) nu servesc la nimic, ci mai degrabă discreditează un eco­logism autentic!
O lecţie dură, de infirmare a imposturii şi în fa­voa­rea necesităţii construirii ecologismului au­tentic!
P.S.: La fel de condamnabilă şi semnificativă rămâne şi absenţa totală a temelor environmentale din programele şi confruntările pu­blice ale celor 12 candidaţi la demnitatea de preşe­dinte al României!