Arta de-a o onani!

Trăim într-o ţară în care nasurile au nevoie de cel puţin două prăjini pentru a se lăsa scobite. Vieţuim pe un picior de plai, pe o realmente gură de rai unde, dacă ne plictisim rău, candidăm la preşedinţie. Avem păreri despre orice, oricând şi oriunde, dar, dacă ne iei la scuturat, nu suntem în stare să susţinem nici măcar una dintre ele. Ne dăm huţa-huţa cu porţile Orientului, crezând că remarca lui Henry Poincaré ne scuză de orice tâmpenie am face. Suntem creativi şi geniali. Luaţi pe oricare dintre noi de pe stradă, prezentaţi-i o fişă a postului care presupune gâdilarea orgoliului şi vă va spune că el şi numai el poate să o îndeplinească de la primul „a” până la ultimul „z”. Dacă, întâmplător, aveţi o idee, puneţi-o în practică. Nu va fi nevoie de multă vreme pentru a observa că, deşi aţi semnat-o şi v-aţi asumat-o, cineva va veni şi vă va întreba „Da’ aia n-a fost, de fapt, ideea mea?”.
În ţara asta minunată, pe care toţi o iubim, evident, a fi diferit nu înseamnă a avea o altă orientare sexuală, o altă religie, o altă culoare a pielii. Nici vorbă. A fi diferit înseamnă a avea coloana vertebrală şi proprietatea termenilor pe care îi foloseşti. Sunt două habitudini care te scot din peisaj atât de rău încât îţi vine să porţi un clopoţel care să anunţe la sute de metri că eşti asemănător unui lepros. E criză, ştiu, iar pe un loc de casier la supermarket se dă o luptă mai aprigă decât pe un post de ministru. Oamenii înţelepţi din jurul meu îmi vor spune - dacă nu cumva deja au făcut-o - că asta nu e o vreme să-ţi dai demisia şi să renunţi la nişte bani garantaţi. Eu, pe de altă parte, voi putea replica oricând, povestind despre „Săptămâna Financiară” şi
experienţa unică pe care o am aici. Nu sunt prieten cu mogulul Voiculescu şi, în patru ani şi ceva, nu ne-am intersectat niciodată.
E normal, iar această revistă tinde să devină, alături de GSP, o oază de normalitate. Nimeni, niciodată, nu mi-a cenzurat un cuvânt din 135 de articole. Uneori aş fi vrut să o facă, dar nu s-a întâmplat. Şi mi-a plăcut şi îmi place în continuare. Şi, oricât de tare aş mai încerca acum să mă învârt în jurul cozii, un lucru e cert: aici voi putea scrie ce vreau, în timp ce în alte părţi n-o voi putea face. Sunt, din punctul ăsta de vedere, un om fericit, căci ştiu că, niciodată, nu voi fi nevoit să mă las înregistrat în timp ce cer şpagă de la demnitari. Şi mai ştiu că, atâta vreme cât va exista SFin, nu voi fi nevoit să stau zi-lumină prin parcuri, exersându-mi arta de a o onani. Cam asta e.