Gusturi culinare indiferente la criză
„Canioane” gastronomice: restaurantele de lux din Capitală sunt fie cantine pentru portofele groase, fie standarde de excelenţă
Spre deosebire de orice altă capitală europeană, Bucureştiul are foarte puţin de oferit protipendadei sale, din perspectiva restaurantelor de lux.
De doi-trei ani, numărul de restaurante în care poţi lăsa câteva salarii minime pe economie pentru un prânz şi o sticlă de vin a crescut exponenţial. Cine insistă are unde să găsească şi o friptură de vită pe la 400 de lei, şi o sticlă de vin bun cu peste 2.000. Însă grupul de cârciumi „de fiţe” care s-a instalat în preferinţele bucureştenilor cu venituri solide practică, în general, preţuri care duc spre o notă de plată de 350-750 de lei/persoană pentru un prânz sau o cină cât se poate de normale, însoţite de un vin mai acătării (rar la pahar, mai des la sticlă obişnuită, de 750 ml). Chiar şi aşa, există un risc major: să pierdeţi şi vremea, şi banii pentru nimic. Cât despre servicii - la toate restaurantele scumpe (cu mici şi notabile excepţii) veţi găsi aceleaşi trei categorii de chelneri şi ospătari: prea „înţepaţi”, prea prietenoşi sau prea şmecheri. În 80% din cazuri pregătirea lor se reduce la „avem vin de toate felurile - şi alb, şi roşu, şi demisec, şi demidulce”.
În categoria „cantine pentru snobi” se poate lua un prânz scump şi mediocru, cu un vin mult supraevaluat, la orice restaurant cu specific italian din Bucureşti, cu precădere la tot ceea ce conţine în nume cuvântul „Trattoria”. Mâncarea italiană din Bucureşti rămâne încă la nivelul de „ţeapă pentru turişti” din Piaţa San Marco: absolut banală, extrem de scumpă, servită „curăţel” spre „curat” de angajaţi scrobiţi şi relativ străini de graiul articulat. A nu se confunda, totuşi, cu Fattoria, unde serviciile, bucătăria şi preţurile sunt o treaptă peste „mediu”, fără a ieşi din meniul standard al tuturor restaurantelor italiene.
Despre morţi şi vii
A existat, în istoria restaurantelor scumpe din Bucureşti, un singur exemplu de moarte aproape demnă, poate şi pentru că a fost relativ subită: Grandeur. A început senzaţional - ca ambient, decor, servicii şi, mai ales, mâncare -, s-a dus de râpă destul de rapid şi a închis porţile înainte să se facă de tot de râs.
La polul opus, restaurantele „de peşte” ca Mesogios şi Aquarium - unde pe vremuri era obligatoriu să aterizeze măcar o dată pe săptămână oricine era (sau cine se credea) cineva - au reuşit să-şi dezamăgească sistematic clienţii, până au ajuns un soi de „fiţă second-hand”. Preţurile sunt complet nejustificate, luând în considerare preţul ingredientelor şi oferta concurenţei. Dacă sunteţi fani ai fostului Aquarium, puteţi încerca la Casa di T, alt restaurant cu specific mediteraneean, deschis de unul dintre foştii Aqua-ospătari. Aceleaşi servicii neaoşe, preţuri ceva mai mici şi aceeaşi mâncare fără strălucire, chiar dacă numele felurilor promit multe: magret de canard fumée, risotto cu cremă de busuioc, peşte spadă etc.
Casa di David a reuşit, o vreme, să impună un standard. Recent însă a delistat mai toate vinurile de top, fără o explicaţie oficială. Neoficial, se pare că delistarea a venit în urma solicitării unor companii multinaţionale, sătule să deconteze note de plată exagerate. În acest moment, Casa di David îşi păstrează un standard destul de ridicat pentru partea culinară. Dacă vă doriţi însă un recital de virtuozitate oenologică, nu are rost să insistaţi. Meniul este foarte lung, atipic pentru un restaurant de top, şi conţine chiar pizza (la fel de atipic). Pentru bunătăţi însă merită să încercaţi Jamon de Pata Negra, foié gras cu humus şi mentă, somon la abur cu miere, piept de raţă cu sos teriaky sau muşchi de viţel cu anghinare.
La Hilton e mort totul, deşi cheful e bun la prepararea cărnurilor şi deserturilor, la Marriott mai mişcă un pic „La Cucina” (mâncare italiană standard, pentru cei cu firme în zonă), iar Poem (Carol Parc Hotel) pare a se situa pe un drum bun, deşi este evident că încă experimentează (bucătărie franceză, vieneză şi ceva influenţe asiatice). Dintre hotelurile cu ştaif, singura garanţie vine de la Prime (Radisson SAS), unde orice bâlbă posibilă - dacă există - este aprioric iertată de nivelul preţurilor, sensibil sub pretenţiile unor restaurante similare.
O altă opţiune rezonabilă este Mandragora, proaspăt ieşit din vogă, deci mai aerisit, cu personal care are ceva mai mult timp pentru fiecare client în parte şi cu o bucătărie relativ constantă de la momentul deschiderii încoace. Delicatese: lup de mare cu piure de păstârnac, ruladă de somon şi Saint Pierre cu sos gazpacho, creveţi Black Tiger cu tagliatelle de sepie, ratatouille în sos de crustacee şi cremă de zahăr ars cu îngheţată de măr verde. Sperăm să nu se „reinventeze” de dragul meselor pline: reinventarea înseamnă nu doar meniuri ezitante, cel puţin o vreme, ci şi o mică problemă pusă clienţilor fideli.
O nouă senzaţie pe piaţă este Maiko, un restaurant cu specific japonez din zona Herăstrău, unde meniul este suficient de generos cât să puteţi încheia mulţumit o masă şi cu 200, şi cu 1.000 de lei (aici găsiţi, la o adică, o friptură de vită de 400 de lei!). Mâncărurile japoneze rup gura târgului, nu doar prin gustul de senzaţie, ci şi prin preţuri, sensibil mai mici decât la principalul concurent, Japanese Garden. Meniu sushi şi meniu teppan, dublate de ţipari cu alge, alge cu sos de arahide, supă Miso cu alge Wakame şi tofu, supă de creveţi Tiger, anghilă cu carne de crab şi ciuperci Shiitake.
Ar mai fi de recomandat Palladivm (cel de la lac, nu cel din Piaţa Unirii, care dă un prost renume centrului Bucureştilor, fiind excelent amenajat, cu servicii de top, dar cu o bucătărie medie, „europeană” şi preţuri astronomice), Chez Marie - revelaţia acestui an pentru clienţii „uper middle class”, dar cu atenţie la zilele în care şefii îşi organizează pe-treceri de familie, şi Four Seasons (Piaţa Galaţi) - pentru amatorii de mâncare arăbească, restaurant semnificativ peste Piccolo Mondo şi El Bacha ca bucătărie şi semnificativ mai ieftin. În plus, au şi vinuri bune şi foarte bune.
Comentarii (2)
Va multumesc pentru consideratii si sper din inima ca diversele ocazii in care m-am ratacit prin locantele mai sus mentionate si am gasit mancare mediocra la preturi mai mari decat la Paul Bocuse (l'Auberge du Pont de Collonges) sa fi reprezentat accidente nefericite. Cand treceti prin Paris sau alt oras decent, cautati un local de "bistronomie" sau un meniu de degustare de la vreun restaurant de doua stele Michelin (max. 95 de euro) si comparati cu ce se gaseste in Bucuresti la banii astia.
Sunt client fidel al catorva restaurante mentionate in comentariul de mai sus si nu am decat atat sa spun: cred ca cineva va joaca o festa si in loc de indulcitor de cafea va pune ori acid ori sare amara; altfel nu se justifica un text atat de acru.