Spre deosebire de orice altă capitală europeană, Bucureştiul are foarte puţin de oferit protipendadei sale, din perspectiva restaurantelor de lux.
De doi-trei ani, numărul de restaurante în care poţi  lăsa câteva salarii minime pe economie pentru un prânz şi o sticlă de vin a crescut ex­ponenţial. Cine insistă are unde să găsească şi o friptură de vită pe la 400 de lei, şi o sticlă de vin bun cu peste 2.000. Însă grupul de câr­ciumi „de fiţe” care s-a instalat în prefe­rinţele bucureştenilor cu venituri so­li­de practică, în general, pre­ţuri care duc spre o notă de plată de 350-750 de lei/persoană pentru un prânz sau o cină cât se poate de normale, înso­ţite de un vin mai acă­tării (rar la pahar, mai des la sticlă obişnuită, de 750 ml). Chiar şi aşa, există un risc major: să pierdeţi şi vre­mea, şi banii pentru nimic. Cât despre servicii - la toate restaurantele scumpe (cu mici şi notabile ex­cep­ţii) veţi găsi aceleaşi trei catego­rii de chelneri şi ospătari: prea „în­ţepaţi”, prea prietenoşi sau prea şme­cheri. În 80% din cazuri pregă­ti­rea lor se reduce la „avem vin de toa­te felurile - şi alb, şi roşu, şi de­misec, şi demidulce”.
În categoria „cantine pentru snobi” se poate lua un prânz scump şi mediocru, cu un vin mult supraevaluat, la orice restaurant cu speci­fic italian din Bucureşti, cu pre­că­dere la tot ceea ce conţine în nume cuvântul „Trattoria”. Mâncarea ita­liană din Bu­cureşti rămâne încă la nivelul de „ţeapă pentru turişti” din Piaţa San Marco: absolut ba­na­lă, extrem de scumpă, servită „cu­răţel” spre „cu­rat” de angajaţi scrobiţi şi relativ stră­ini de graiul arti­culat. A nu se confunda, totuşi, cu Fattoria, unde serviciile,  bucătăria şi preţu­ri­le sunt o treaptă peste „me­diu”, fără a ieşi din meniul standard al tutu­ror re­staurantelor italiene.

Despre morţi şi vii
A existat, în istoria restaurantelor scumpe din Bucureşti, un singur exem­plu de moarte aproape demnă, poate şi pentru că a fost relativ su­bită: Grandeur. A început senzaţio­nal - ca ambient, decor, servicii şi, mai ales, mâncare -, s-a dus de râpă des­tul de rapid şi a închis porţile îna­inte să se facă de tot de râs.
La polul opus, restaurantele „de peşte” ca Mesogios şi Aquarium - unde pe vremuri era obligatoriu să aterizeze măcar o dată pe săptămână oricine era (sau cine se credea) cineva - au reuşit să-şi dezamăgească sistematic clienţii, până au ajuns un soi de „fiţă second-hand”. Preţurile sunt complet nejustificate, luând în considerare preţul ingredientelor şi ofer­ta concurenţei. Dacă sunteţi fani ai fostului Aquarium, puteţi încerca la Casa di T, alt restaurant cu speci­fic mediteraneean, deschis de unul dintre foştii Aqua-ospătari. Aceleaşi servicii neaoşe, preţuri ceva mai mici şi aceeaşi mâncare fără strălucire, chiar dacă numele felurilor promit multe: magret de canard fumée, risotto cu cremă de busuioc, peşte spa­dă etc.
Casa di David a reuşit, o vreme, să impună un standard. Recent însă a delistat mai toate vinurile de top, fă­ră o explicaţie oficială. Neoficial, se pare că delistarea a venit în urma so­licitării unor companii multina­­ţio­nale, sătule să deconteze note de pla­tă exagerate. În acest moment, Casa di David îşi păstrează un standard destul de ridicat pentru partea culinară. Dacă vă doriţi însă un re­cital de virtuozitate oenologică, nu are rost să insis­taţi. Meniul este foar­te lung, atipic pentru un restaurant de top, şi con­ţi­ne chiar pizza (la fel de atipic). Pen­tru bunătăţi însă me­ri­tă să încercaţi Jamon de Pata Negra, foié gras cu humus şi mentă, somon la abur cu miere, piept de raţă cu sos teriaky sau muşchi de viţel cu anghinare.
La Hilton e mort totul, deşi che­ful e bun la prepararea cărnurilor şi deserturilor, la Marriott mai mişcă un pic „La Cucina” (mâncare italia­nă standard, pentru cei cu firme în zonă), iar Poem (Carol Parc Hotel) pare a se situa pe un drum bun, deşi este evident că încă experimentează (bucătărie franceză, vieneză şi ceva influenţe asiatice). Dintre hotelurile cu ştaif, singura garanţie vine de la Prime (Radisson SAS), unde orice bâlbă posibilă - dacă există - este aprioric iertată de nivelul preţurilor, sen­sibil sub pretenţiile unor restaurante similare.
O altă opţiune rezonabilă este Mandragora, proaspăt ieşit din vogă, deci mai aerisit, cu personal care are ceva mai mult timp pentru fiecare client în parte şi cu o bucătărie relativ constantă de la momentul des­chi­derii încoace. Delicatese: lup de mare cu piure de păstârnac, ruladă de somon şi Saint Pierre cu sos gazpacho, creveţi Black Tiger cu tagliatelle de sepie, ratatouille în sos de crustacee şi cremă de zahăr ars cu îngheţată de măr verde. Sperăm să nu se „reinventeze” de dragul mese­lor pline: reinventarea înseamnă nu doar meniuri ezitante, cel puţin o vreme, ci şi o mică problemă pusă clienţilor fideli.
O nouă senzaţie pe piaţă este Maiko, un restaurant cu specific ja­ponez din zona Herăstrău, unde me­niul este suficient de generos cât să puteţi încheia mulţumit o masă şi cu 200, şi cu 1.000 de lei (aici găsiţi, la o adică, o friptură de vită de 400 de lei!). Mâncărurile japoneze rup gura târgului, nu doar prin gustul de sen­zaţie, ci şi prin preţuri, sensibil mai mici decât la principalul concurent, Japanese Garden. Meniu sushi şi me­niu teppan, dublate de ţipari cu alge, alge cu sos de arahide, supă Miso cu alge Wakame şi tofu, supă de creveţi Tiger, anghilă cu carne de crab şi ciuperci Shiitake.
Ar mai fi de recomandat Palla­divm (cel de la lac, nu cel din Piaţa Unirii, care dă un prost renume centrului Bucureştilor, fiind excelent amenajat, cu servicii de top, dar cu o bucătărie medie, „europeană” şi pre­ţuri astronomice), Chez Marie - re­velaţia acestui an pentru clienţii „uper middle class”, dar cu atenţie la zilele în care şefii îşi organizează pe-tre­ceri de familie, şi Four Seasons (Piaţa Galaţi) - pentru amatorii de mâncare arăbească, restaurant semnificativ peste Piccolo Mondo şi El Bacha ca bucătărie şi semnificativ mai ieftin. În plus, au şi vinuri bune şi foarte bune.