Un pont: dacă vor să mă bage în puş­cărie, pentru cei cu care am stat de vor­bă şi despre care am scris „de rău” sunt jurnalistul ideal. Am constatat asta pe când mă pregăteam să plec la un interviu şi preparam reportofonul răpciugos, pe care l-am primit acum mai bine de un deceniu de la un politician din jude­ţul natal: i se făcuse milă de mine vă­zân-­du-mă cum rup creioane, ca un to­cilar, pe la conferinţele de presă. Abia apăru­seră pe vremea aia reportofoanele cu casetă micuţă, nişte bijuterii care costau o căciulă de bani. „Ia-l, băiete, mi-a zis, nu te mai obosi atâta, nu e nimic important în ce vă deapăn eu pe-aici. Ce nu e minciună e vrăjeală. Dacă te interesează ceva din ce spun, dă banda înapoi. Nu-ţi mai rupe degetele”. „Dar dumneavoastră la ce-l foloseaţi?” „Îl porneam în bu­zu­nar când discutam cu fraierii ăştia din opoziţie”. Pe vremea aceea, făceam in­ves­tigaţii, scriam an­chete, ştiam că trebuie să păstrez do­vezi pentru fiecare afirmaţie din articol, strânsesem maldăre de dosare, camera mea semăna cu arhiva unui tribunal. Aşa că darul omului era mană cerească. Vedeam deja cum tone de probe or să stea cuminţi pe un colţ de birou. Numai că, din indolenţă sau din sărăcie, n-am reuşit de atunci să-mi cum­păr decât cinci casete. Şi, tot de a­tunci, am „tras” mereu „peste”. Faptul că mă aflu acum de partea dinspre libertate a gratiilor dovedeşte că am fost corect. În ziua cu pricina, i-am schimbat bateriile şi l-am pornit. Vocea mea: „unu, doi trei, probă de microfon”. Pac: stop. Şi am înmăr­mu­rit: din difuzor se auzeau rafale de mi­tralieră. Le imprimasem pe când vorbeam cu răniţii de pe fronturile de la Bender şi Tiraspol. Cu Nicalai, flă­căul specializat în decapitări cu sârma. Apoi împuşcăturile s-au întrerupt şi s-a auzit vocea graseiată şi amuzată a conului Alexandru Paleologu. Ceva mai în­co­lo, Ion Cristoiu îmi poves­tea cum a făcut bani la Evenimentul zilei. Apoi o puş­toaică de la penitenciarul pentru minori din Craiova explicându-mi cum jefuia ca­davre de mirese. Pe la jumătate, Au-re­­lian Titu Dumitrescu îmi spunea ceva de­spre Nichita. Vaclav Ha­vel, într-o dis-cu­ţie cu preşedintele Con­stanti­nes­cu. O înre­gis­trare ascunsă cu nişte ne­gus­tori de copii de pe Buzeşti. Am dat pe repe-de înainte: sentinţă din­tr-o sală de judecată. Apoi Sorin Roşca Stănescu dezvă­lu­ind cum au dispărut 4 milioane de eu­ro din banii pentru ostaticii din Irak. Apoi fiul meu stâlcind pri­mele vorbe. A­poi, nea Vasile Blendea. A murit la o săp­tă­mână de la interviu. Apoi tata. Mort şi el. Întrerupt de papa Johnny Ră­ducanu. Cineva râzând în hohote. Vieţi pe bandă magnetică. Viaţa mea prin­tre ele. Ţara asta. Aşa cum e ea. În­tre lumi­nă şi um­bre. Prin gri. Com­pli­ca­tă. Ino­cen­tă. Din ca­nioane şi sânge. Con­fuză. Sclipitoare. Cum nu se poate dezbăra să fie.