Portretul ipocritului de oricând şi de oriunde! Cu mici diferenţe de conjunctură. Alături de el petreci mai bine de o oră şi jumătate în Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional, unde regizorul Andrei Belgrader (revenit în ţară după aproape trei decenii, timp în care a lucrat cu actori ca John Turturro, Isabella Rossellini sau Woody Allen) montează „Tartuffe” de Molière (în versiunea românească a lui Romulus Vul-pescu). Satira autorului este transpusă scenic într-un spectacol care se bazează în primul rând pe actor, pe exploatarea relaţiilor dintre perso­naje şi pe rafinamentul exhibării lor decât pe o construcţie inventivă. Sub protecţia credinţei se ascunde prototipul impostorului, al individului lipsit de scrupule, dispus oricărui compromis, oricărei fapte care îl ajută să-şi atingă scopul. Pen­tru dramaturgul francez, scopul este de a demasca moravurile epocii şi a satiriza viciile şi defectele unei lumi hotărâte să parvină prin orice mijloace. Pentru Belgrader este însă un text care îl „păcăleşte” întrucâtva pentru că, în­cân­tat de plinătatea scriiturii, demersul regizoral este redus într-o anume măsură. Actorii sunt buni. Joacă în maniera lor obişnuită, au farmec şi, chiar dacă nu surprinde, jocul are echilibru. În rolul Elmirei am aplaudat-o pe Ana Ciontea, plăcută surpriză şi o prezenţă încântătoare, cât de­spre Horaţiu Mălăele, ales pentru rolul făţar­ni­cului Tartuffe (a cărui mască servilă cade oda­tă cu atingerea scopului), efortul  aproape că nu exis­tă pentru că viclenia şi nuanţele interpre­tării ei, mişcarea scenică vin dintr-un firesc anu­me al actorului deja recunoscut. Câştigă publi­cul, oricât de exigent ar fi acesta. Alături de o echi­pă de actori talentaţi, Alexandru Georgescu (Or­gon, un rol intens lucrat), Marius Rizea (serio­­zitate în interpretare), Magda Catone, Silviu Biriş, scenografia schematizată, dar inspirată a Irinei Solomon, coregrafia lui Păstorel Ionescu şi muzica originală a lui Nicu Alifantis fac din spectacol un divertisment de calitate, în care des­coperi puterea unui text care depăşeşte epoci, convingeri şi principii, chiar dacă poate uneori ţi-ai fi dorit mai mult nerv sau un ritm mai susţinut.
Un tablou viu al Franţei secolului XVII, înfă­ţi­şat cu umor şi subtilitate.