Ritmul apariţiilor editoriale devine sufocant pentru cronicar. Câte cărţi nu merită mă­car o consemnare? Şi nici nu a început Târgul Gau­deamus! „Dar cine să se culce?” Să aglome­răm lecturile!
Trebuie să încep cu remarcabilul volum de pu­blicistică al lui Anghel Gâdea „Teroare şi tă­cere”, Editura Tipoalex, puţin notorie din pă­ca­te. Autorul, născut în 1935, a trăit pe viu dra­me­le cooperativizării şi teroarea complementară, dar a şi reconstituit din documente tragedia ţăranilor terorizaţi atunci în Câmpia Română, mulţi ucişi fără ezitare pentru că au refuzat ab­surda colectivizare. Alte articole culese în vo­lum cuprind secvenţe memorialistice despre lu­mea literară a anilor 1970-1980, momente de­s­crise cu umor negru de provincialul care în­cerca să intre în literatură, frânat fără a şti de ce de cenzură sau doar de „jocurile” confraţilor, în straniul balet al acestora între curaj şi laşitate, interese de grup şi trădări individuale.  
Remarc cu plăcere şi povestirile lui Angelo Mitchievici din volumul „Cinema”, Editura Po­li­­rom. Universitarul constănţean, redutabil co­mentator de filme artistice, realizează un lucru neuzitat în literatura noastră: privirea existen­ţei prin opere cinematografice, cărora le dă o subtilă replică. Totuşi acesta este numai pretextul pentru nişte naraţiuni, mai degrabă amare, chiar prea sumbre faţă de seninătatea şi umo­rul au­torului, care se suţin prin ele însele, dincolo de aluziile la reperele din istoria filmului.
Volumul profesorului „perfect”, cum îl de­nu­meşte în prefaţă Mircea Ghiţulescu, Nicolae Havriliuc - „Măştile reglabile”, Editura Tracus Arte, cuprinde patru texte scurte ale unor farse care schiţează pe-alocuri şi elemente de teoria tex­tului teatral, autorul fiind un cronicar dramatic şi istoric al teatrului. Deunăzi, Nicolae Hav­riliuc se arătase cititorilor şi în ipostaza de poet. El are o mare dorinţă de a se exprima şi îşi speculează intens mobilitatea şi cunoştin­ţe­le. Obsedat de propriul discurs, dramaturgul nu vrea să-şi seducă ipocritul cititor, ci eventual să-l convingă prin enunţuri de la catedră.
O piesă în două acte, atipică şi greu repre­zen­tabilă, care arată mai degrabă disponibilita­tea dramaturgului din Cluj pentru scenarii oni­rice decât calităţile de dramaturg, publică Fla­vius Lucăcel: „Ceai de fluturi - Butterfly Tea” (ver­siunea în engleză de Mădălina Cadariu), Edi­­tura Limes. Pe-alocuri textul poate aminti de piesele lui Gellu Naum, dar fără neliniştea de pictură metafizică din acestea. Oricum, o încercare insolită de la care un regizor ar putea porni pentru a realiza practic orice ar dori (un pamflet antirăzboinic, o comedie feerică etc.). Replicile nu sunt strălucit de absurde şi în ge­ne­ral aerul de normalitate - pe care autorul îl impune adesea unui text care are altă miză de­cât rigoarea - trage spre pământ „zborul de fluturi” fantezist care se ghiceşte că ar fi fost pla­nul iniţial. De re­flectat, oricum. 
Mai semnalez în grabă două cărţi ce-ar fi pă­cat să nu fie menţionate: Elena Vulcănescu, „Mi­tul de sub casă”, Ed. Convorbiri literare - poezii ine­dite, foarte originale. Un vers memorabil: „De la Goya, bunicul păstrase jobenul, asu­m­ân­du-şi toată aventura onirică”. Idem, Florica Bud, „Reparăm onoare şi clondire”,  Ed. Limes, cu o postfaţă de Gh. Grigurcu. Ta­blete de scriitor in­ci­sive, jucăuşe, proze scurte ironice, despre poli­ti­chie şi amor ale unei autoare ce nu-şi pune li­mite în fantezie, nici în jocurile lexicale, nici în ono­mastica  stranie şi semnificativă a personaje­lor, amintind prin aceasta de Lewis Carroll. Un titlu: „Motanul şi literatura”.