Aşa cum încă preşedintele Traian Băsescu spune că adoră „Levantul“ lui Mircea Cărtă­rescu, apreciind probabil, deşi nu cred că ştie ce e, epopeea cu un personaj principal neobişnuit, şi anume poezia românească de la începuturi până în zilele noastre, romanul în versuri cu acţiune la­bi­rintică ar putea fi adaptat la traseul la fel de labirintic şi tenebros al econo­miei de piaţă româneşti. Să mă explic, în cifre.
Aproximativ 310 milioa­ne de lei ar fi valoarea im­pozitului pe profit care ar veni din partea a 20 de mari companii cu ca­pital integral ro­mânesc. Anali­za realizată de „Fi­nan­cia­rul“ - cotidianul e­co­­nomic cu cea mai spec­­­tacu­loa­să creştere - mai arată că majoritatea acestor so­ci­e­tăţi sunt de stat.
Comparativ cu valoarea calculată pentru anul trecut, contravaloarea impozitului pe profit s-a diminuat cu aproape 25%, mai no­tează „Financiarul“. Şi asta în condiţiile în ca­re toate veniturile bugetare din categoria im­pozitului pe profit s-au redus cu 16%. Analiştii economici afirmă că motivul ţine de politica din ultimii 20 de ani. O perioadă în care dezvoltarea capitalului autohton nu a fost deloc încurajată.
De fapt, care sunt greutăţile pe care trebuie să le înfrunte capitalul privat autohton, chiar şi la 20 de ani de la Revoluţie, deci de eco­nomie de piaţă: fiscalitatea împovărătoare, politicul foarte influent în decizii administrative şi de management, corupţia şi piaţa nea­gră, accesul greoi la o finanţare decentă.
Însă, dacă ar fi doar o stare de fapt, nimeni nu ar avea ceva de obiectat. Cine poate sta, totuşi, cu mâinile în sân când situaţia se re­flectă direct asupra bugetului? Cel de care ar trebui să beneficiem cu toţii, pentru o viaţă mai bună la nivel individual şi naţional.
Lucrurile sunt limpezi: firmele cu capital privat românesc au o pondere mică în eco­nomie. De ce se întâmplă acest fenomen? Pentru că am avut o conducere „înţeleaptă“, timp de 20 de ani, care pe alocuri a lipsit cu desăvârşire. După retrogradul „Nu ne vindem ţara!“, a apărut un slogan mult mai pe­ri­­culos: „Hai să vindem ţara, dar cui vrem noi!“. Cei care au privatizat uzinele şi combi­na­tele româneşti au preferat să vândă unor firme străine, unele dintre ele cu un trecut dubios şi o bonitate scăzută, dar care ştiau cum să ungă rotiţele sistemului. Iar cei care se ocupau cu stabilirea unor politici fiscale menite să încurajeze dezvoltarea companii­lor private româneşti au făcut în aşa fel încât acestea s-au simţit, an de an, ca într-o jun­glă: fă­ră reguli sau cu reguli schimbate la mij­locul jo­cului, fără po­sibilitatea întocmirii unui plan de afaceri, fă­ră pre­­dictibilitate, fără stabilitate po­li­tică, un as­pect ce ar con­feri o ima­gine bună în exterior şi garanţia unor finanţări ex­terne la dobânzi ne­îm­­povă­ră­toa­re, fără o legislaţie care să sti­mu­leze, nicidecum să inhi­be libera ini­ţia­tivă.
Acum semănăm, de fapt, furtuna din toată a­ceastă perioadă post­­-re­v­o­luţionară, când ne-am strecurat printre anii în care proprie­tatea era doar respectată, nu şi garantată, în care primarii îşi acordau ei înşişi case, în care lici­taţiile pentru lucrări pe bani publici le câş­ti­gau doar cei cu stea în frunte, în care numi­rile în Consiliile de Administraţie şi în Adu­nări Generale ale Acţionarilor se făceau doar du­pă criterii politice, şi nu de performanţă. În­cepe tot cu p, dar e o diferenţă enor­mă între termeni.
Cred că ceea ce era de demonstrat e deja străveziu. Parcursul sinuos al economiei noastre de piaţă este de fapt geneza tuturor relelor acestei ţări. Iar acest traseu labirintic şi găunos a fost construit numai şi numai de clasa politică. Şi, dacă tot mergem din gre­şeală în greşeală, spre prăbuşirea finală, la alegeri, măcar să ne punem singuri obstacol în calea emoţiilor care ne duc la faliment: un singur mandat pentru fiecare preşedinte. Ca să nu apucăm să le vedem 10 ani faţa le­vantină a politicienilor. Adică necinstită, ipo­crită, intrigantă.