Luni, când aceste rânduri vor fi ieşit de sub tipar, se va fi încheiat primul act al alege­rilor prezidenţiale. Unii dintre dumneavoastră, stimaţi cititori, veţi fi mulţumiţi, alţii veţi fi dezamăgiţi. Oricum, nici într-un caz, nici în celălalt, nu veţi putea citi cu interes un material care să facă speculaţii asupra finaliştilor. Voi încerca, de aceea, să mă rezum la analiza unor principii şi a unor elemente de comunicare din această campanie. Despre rezultate, la rece, săptămâna viitoare!

Puterea: mijloc sau scop în sine?
Teoria spune că puterea politică e un instrument fo­lo­sit în vederea asigurării pro­păşirii societăţii respecti­ve. În practică, toţi co­ndu­că­torii Ro­mâ­niei de după 1989 au alimentat camarile ale că­ror a­veri au crescut peste noap­te. E adevărat, într-o so­cietate a li­bertăţii şi iniţia­ti­vei nu e o ruşine să fii bogat. Dar e de-a dreptul insultător, chiar şi pentru o inteligenţă medie, ca personaje care au lucrat în toată această pe­rioa­dă doar în funcţii publi­ce să ajungă să deţină, prin familiile lor, a­veri impresionante. În Ro­mâ­nia, deci, puterea e un mijloc de acumulare de resurse pentru clasa po­litică şi, în acelaşi timp, un scop în sine - cel de a fi deasupra celorlalţi.
Tot aici putem discuta de­spre finanţările de campa­nie. În mod normal, într-o pe­rioadă de criză, sobrieta­tea şi austeritatea ar fi trebuit să ca­racterizeze totul - de la mi­tinguri şi evenimen­te până la afişe, panouri, spo­turi şi fluturaşi de publicita­te electora­lă. Ceea ce vedem însă, chiar la o privire su­ma­ră, sunt cheltuieli exorbitan­te: mesh-uri u­riaşe, panouri schimbate uneori săptă­mâ­nal, mii de bannere şi stea­guri, mitinguri şi spectacole cu zeci de mii de participanţi cu transportul şi masa asigurate, ca să nu mai vorbim despre aşa-zisele o­biecte promoţionale - geci, pe­leri­ne, cizme, găleţi etc. Tot în mod normal, ne-am fi aşteptat ca aceste cheltuieli să fie monitorizate, dacă nu de so­cietatea civilă, măcar de ad­ver­sari. Iar la „dezbateri” să se insiste pe întrebări de ge­nul: cât a costat evenimentul X sau expunerea panoului Y şi de unde au venit banii res­pectivi. Nimic! Tăcerea asu­pra acestui subiect ascunde, de fapt, practici incorecte în toate taberele. În presă, un ONG a sugerat, la un mo­ment dat, o cifră cuprinsă în­tre 60 şi 95 de milioane de euro. Surse anonime au afirmat în­să că e vorba, la nive­lul tutu­ror candidaţilor, de cheltuieli care depăşesc 200 de milioa­ne. Campionul la chel­tuieli electorale este, de departe, PD-L. Dacă la publicitatea pentru candidatul Băsescu a­dăugăm şi publicitatea pentru referendum, dar şi strania publicitate fă­cu­tă de MAI, pe bani publici, împotriva votului multiplu, ajungem la su­me şi concluzii ameţitoare. Şi ne întrebăm: oare cât de mare să fie miza a­caparării puterii ca să me­ri­te atâta cheltuială? Care, evi­dent, va trebui recuperată, în vreme de criză, tot din banii contribuabilului!

Principiul egalităţii de Şanse pentru fiecare candidat
Acest principiu e nefunc­ţio­nal chiar şi în ţări cu o ex­perienţă democratică mult mai solidă decât România. Când sunt candidaţi care au grade diferite de notorietate, bugete de campanie diferite, structuri organizatorice dife­ri­te, nu putem vorbi despre o egalitate reală (chiar şi de şan­se) la start. În România există însă o adevărată cultură a furtului la start. De la începutul campaniei circulă felurite zvo­nuri despre „candidaţi-ie­puri”, despre alianţe şi tră­dări care minimizează şansele - şi aşa mici - ale can­di­da­ţi­lor care nu fac parte din partidele „mari”. Princi­pial, spa­ţiul campaniei elec­to­rale e un spaţiu public al dezbaterii. Rostul candida­ţi­lor „mici”, dincolo de şansa lor, oricât de mică, este de a atrage atenţia, de a propune, de a evidenţia nişte proble­me ale bazinului electoral specific pe care-l re­prezintă aceşti candidaţi. Mai mult, e firesc ca „nego­cierea votu­ri­lor” din turul II să se facă pornind de la asu­ma­rea de către candidaţii calificaţi a proiectelor (interesante, viabi­le) ale candidaţilor „mi­ci”. Asta ar justifica şi ar legitima „transferul de voturi” către unul dintre finalişti.
Ca în nicio altă campa­nie, în aceasta nu s-a organizat o confruntare a tuturor candidaţilor. Rolul de organizator trebuia să-l joace televiziunea publică. De ce TVR s-a derobat de această sarci­nă? Mister!
Mai departe, deşi cred cu tărie că toate informaţiile de­spre candidaţi trebuie făcute publice, problema înşelatului cu sondaje a depăşit orice mă­sură! E evident că fiecare ma­re partid îşi are „sondorii de casă” care aruncă pe piaţă „cer­cetări” constant opuse pâ­nă la momentul exit-poll-uri­lor, şi uneori chiar şi a­tunci. E drept că şi populaţia s-a o­biş­nuit să nu le mai ia în seamă, dar zgomotul de fond, bruiajul de campanie creşte şi, de la un punct, celor mai mulţi candidaţi li se spune: „Dom’le, n-ai nicio şansă, de ce nu te retragi?”. Aici nu cred în eficacitatea unor constrângeri administrative. Cred că ar trebui să fie stimulate cumva acele ins­tituţii de sondare a opi­ni­ei publice care, sistema­tic, au obţinut rezultate confirmate la urne.
Nu e mai puţin adevărat că există şi candidaţi care chiar „se află în treabă”! Cele 200.000 de semnături par să nu fie un impediment, dar, mă întreb, mai e în vigoare pre­vederea ca, dacă respectivul candidat nu adună în primul tur măcar 200.000 de voturi, să fie amendat?

Campania „negativă”
Există două accepţiuni pentru expresia „campanie negativă”.
Prima, cea „corectă poli­tic”, desemnează situaţia în care un candidat îşi construieşte campania nu pe proiec­tele sau soluţiile proprii, ci pe criticile la adresa adversarului/adversarilor. Cu alte cu­vin­­te, „candidez pentru că eu/oamenii/ţara nu mai su­port/ăm greşelile/prostiile lui Cutare care se află la gu­vernare”.
A doua accepţiune, „inco­rec­tă politic”, desemnează si-tuaţia în care un candi­dat/par­tid difuzează în spa­ţiul public (sau în cel privat, fără consimţământ) felurite materiale de campanie - neasumate! - în care fie se fac a­firmaţii false/calomnioase, fie se substituie identitatea adversarului.
Bineînţeles, în prima ac­-­ce­p­ţiune, nu e nimic de o­biec­tat. Iar „campania negativă” în cea de-a doua accep­ţiu­ne nu va putea fi niciodată era­dicată, mai ales prin măsuri administrative. Ea ţine de folclor, în cel mai pro­fund sens al acestui cu­vânt. Problema scenei politi­ce româneşti este că planu­ri­le se amestecă în perma­nen­ţă, deliberat, şi niciunul dintre competitori nu fa­ce vreun efort de a le disjun-ge. Este oarecum curios, pentru că tot politicienii români sunt extrem de iuţi în a a­me­ninţa (şi chiar a pune în practică) cu datul în judeca­tă. Nu am auzit însă ca un politician să fi fost pedepsit pentru ca­lomnie. (Singurul „păţit” a rămas, se pare, Ion Cristoiu.)
Să revenim la campania negativă. Lipsa de responsa­bilitate cu care oamenii poli­­-ti­ci aruncă invective şi in­jurii e scandaloasă. Nu e de mirare că publicul are atât de puţină încredere în politicieni.
(O paranteză, chiar dacă voi fi acuzat că sunt „tonomat pe euroi”! Traian Băses­cu este, de departe, campion la a­cuzaţii fără fundament, acu­za­ţii pe care fie că nici nu le-a dovedit, nici nu le-a retractat de fel, fie „a dat-o pe după vi­şin”. Ne amintim: de homosexualitatea lui Adrian Năs­ta­se, de fraudarea alegerilor, de soluţia imorală, de diversele exprimări injurioase la adre­sa unor jurnalişti şi jurnalis­te, de coaliţia de la Grivco. Ce­ea ce ne miră e că alţi oa­meni politici - care se conside­ră ma­nieraţi - acceptă, tacit, acest mod de exprimare.)
N-ar strica să fie difuzate şi la noi, cu titlu de compa­ra­ţie, nişte spoturi electorale din campaniile prezidenţiale din Statele Unite. Acolo, asta se ştie deja, adversarii nu se me­najează. Cuvintele sunt du­re, dar argumentate. Cel mai şocant însă, pentru un român, este că la sfârşitul fie­cărui spot există o frază rostită chiar de candidat: „Sunt candidatul X şi îmi asum con­ţinutul şi mesajul acestui spot!”. Ceea ce presupune de­plina responsabilitate, vor­ba aceea, administrativă, civi­lă şi penală.