Am ţinut o listă în cap şi s-a tot întins. N-am timp de explicaţii, aşa că sar direct în subiect. Nu scriem despre toamnă şi despre cum ne-am întâlnit în fiecare zi cu frunze tot mai galbene pe jos, apoi roşii, acum maro, călcate în picioare şi pictate cu noroi.
Nu scriem despre dimineţile cu ploaie, când picăturile de pe parbriz închipuie desene triste, speriate de sosirea iminentă a ştergătorului. Nu scriem despre zgomotul îndepărtat al oraşului, în serile în care ne înfundăm capul între urechi şi ochii în ceaţă, în căutarea scării blocului.
Nu scriem despre ce simţim banal, noi, ăştia, jurnaliştii atenţi doar la excepţionalul altora.
Nu scriem despre drumul spre mare, pustiu, şi despre câmpurile pe care tractoarele par rătăcite şi copleşite de atâta distanţă de bătut cu plugul. Nu ne pasă şi nu e vreo ştire ciobanul care stă pe piatră, cu o ţigară veche de un milion de ani în colţul gurii, cu barba galbenă deja în jurul ei şi privirea care nu se potriveşte decât la o statuie. Nu scriem despre pietrele de pavaj, deşi sunt atâtea lucruri de spus despre ele, mai ales din partea noastră, o generaţie obişnuită de mică să meargă cu capul în jos.
Nu mai scriem despre timpul care a trecut peste blocurile în care ne-am mutat fericiţi cu mama şi tata acum 30 de ani. Despre ţevile ruginite şi bucătăriile mici în care se înghesuie acum câteva ecrane noi: cuptor cu microunde, pe credit, aragaz din economii, viaţa din aşteptări foarte greu împlinite. Uite, parc-aş fi reuşit şi ceva versuri: nu mai scriem nici despre poezie. Parcă nici nu mai există oameni care să scrie altceva decât etichete pe blugi de fiţe, porcării pe ziduri sau slogane pe afişe...
Nu mai scriem despre noi. Despre ce vrem noi, eu adică, şi tu, şi ălălalt. Nu scriem despre ce putem face pentru ţară, pentru că suntem prea ocupaţi să-i cerem să facă pentru noi. Nu scriem decât despre ce aşteptăm de la ceilalţi. Iar ceilalţi sunt un zid fără chipuri, numit îndeobşte în editoriale „poporul“ sau „naţiunea“. Nu facem parte din ea, desigur, niciunul. Ceilalţi nu suntem niciodată noi.
Nu scriem despre o mulţime de lucruri. Despre cinste, despre fericire, despre tristeţe. E firesc, în general nu ne preocupă sentimentele care nu se pot asocia cu o poză decoltată sau cu imaginea unei catastrofe rutiere. Nu putem scrie fără majuscule, nu putem accepta lucrurile mici şi aparent neînsemnate. Într-o lume de furnici, noi scriem doar despre albina care a atacat cuibul. Chiar dacă un milion de alte insecte au avut cu totul alte trăiri, treburi, sentimente azi.
Nu mai scriem despre nuanţe, despre gri şi gălbui, despre ocru şi bleu.
Nu mai scriem despre 99% din viaţa noastră de fiecare zi.
Poate şi pentru că n-o mai trăim?
