În 1990, dacă îndrăzneai să ai altă opinie decât Ion Iliescu riscai să fii bătut pe stradă, băgat în maşina poliţiei şi dus la Măgurele. Nu râdeţi de mine, căci nu este ficţiune, ci o înşiruire sumară a unor fapte ce s-au întâmplat aievea. Repet, în 1990, în iunie. 13-15 iunie, când mii de mineri au năvălit în Bucureşti pentru a-i stâlci în bătaie pe cei care îndrăzneau să aibă alte păreri decât omul care, spuneau ei, le mărise salariile.
Ultima dată când am verificat calendarul eram în 2009. Un an cu totul diferit, dintr-un secol cu totul diferit. Cel puţin aparent. Căci, în realitate, avem tendinţa de a ne întoarce mult în timp. Relaxarea, inteligenţa, rafinamentul intelectual rămân, chiar şi în secolul 21, nişte utopii. Dacă îţi permiţi să ai opinii, dacă încerci să le argumentezi, dacă îţi permiţi să fii pasional şi, mai ales, dacă încerci să explici cuiva că nu toată lumea trebuie să aprecieze aceleaşi lucruri rişti foarte mult. Aproape la fel de mult ca şi cei care stăteau în Piaţa Universităţii, cântau şi făceau bancuri pe seama adversarilor, într-o formă de protest copiată peste ani de sârbi, ucraineni, georgieni etc. Nimeni nu-şi imagina atunci că, într-o ţară liberă, democratică, poţi lua un târnăcop în gură pentru simplul fapt că gândeşti altfel şi vrei altceva decât vecinul de palier. Şi, chiar dacă nimeni nu-şi imagina şi nu credea că aceste lucruri ar fi posibile, ele s-au întâmplat, speriind o lume întreagă. Sute de mii de români au plecat atunci din ţară, fugind de o barbarie descendentă direct din cavernele epocii de piatră. Poate că şi acum acei români spală vase sau curăţă closete prin ţările Occidentului. Poate. Dar sunt liberi.
Astăzi, la 19 ani, 4 luni şi câteva zile de la acele evenimente, în jurul nostru se lasă uşor-uşor o pâclă ce se aşterne mâzgos pe creierele oamenilor. Anul 1990 a fost uitat, negat, împins în negura istoriei. Dacă îndrăzneşti, în 2009, să gândeşti şi să spui lucruri care nu sunt identice cu cele scrise în fişa postului celui cu care vorbeşti, înseamnă neapărat că te-a plătit cineva sau că eşti parte a unei conspiraţii. Oameni pe care ai putea, la nevoie, să-i creditezi cu ceva inteligenţă şi educaţie sunt deranjaţi că ai alte opinii. Corecte sau greşite, în funcţie de sistemul de referinţă pe care îl aplici, opiniile sunt. Carevasăzică există. Dar, în 2009, în România, pare încă extrem de eronat să te afli în posesia unor opinii proprii. Ca şi minerilor din 1990, multora li se pare o perversiune că nu toată lumea gândeşte şi acţionează după acelaşi tipar. Cum spuneam, e şi asta o opinie şi o respect. Iar dacă, prieteni, vreţi înapoi în 1990, simţiţi-vă liberi să mergeţi, fără însă a mă forţa şi pe mine să vin cu voi. Eu am mai fost acolo şi nu mi-a plăcut.
