Pentru cunoscătorii şi frec­ventatorii literaturii, în special ai eseului pe cele mai variate teme, numele lui Ale­xandru Geor­ge nu este doar unul fa­miliar, ci unul care provoacă - la amatorul de „cu­vinte potri­vite“, reflecţii surprinză­toare şi informaţii insolite - gestul re­flex al ri­di­cării pă­lă­riei. Dacă în materie de limbaj şi de analiză socio-politică la mar­­ginea literaturii publicul larg se des­făta sau se desfată mai ales cu regretatul George Pru­teanu, cu vivacele Tudor Oc­ta­vian sau cu nelipsiţii C.T. Popescu, Ion Cris­toiu, Emil Hurezeanu, aceasta este pentru că ei au ştiut să folosească meca­nis­mele mediatice pentru a apărea şi a con­ta în faţa acestui larg câmp de au­dien­ţă. Dar, la o citire oricât de superficială, oricine va constata că Alexandru George, ca şi Barbu Cio­culescu, ca şi alţii nu sunt cu nimic mai prejos, ba adesea dimpotrivă. Lui Ale­xandru George îi lip­seş­te un cotidian sau un post TV, precum şi interesul de a-şi face scrisul mai succint şi mai popular.
Volumul „Povestea unor vorbe“ nu va avea nici el o mare răspândire, fiind editat de merituoasa, dar mai puţin vi­­zi­bila Editură a Muzeului Naţional al Li­teraturii Române. Păcat că se întâmplă astfel. În el, Alexandru George adună tex­te ale sale mai vechi sau mai noi care conturează o poveste fascinantă. Aceea a re­for­mării şi de­formării limbii româ­ne vor­bite, ca şi a celei culte în ultimii 50-60 de ani, autorul numărând aproape 8 de­cenii de viaţă! O viaţă în care a fost martor atent, susceptibil şi ne­con­cesiv al unei transfor­mări a limbii române sub presiunea grea a ocupanţilor sau prin strecurarea insidioasă a îm­pru­mu­tu­ri­lor din limba oficială a im­pe­riului vecin, apoi la silui­rea lim­bajului, la îm­pie­tri­rea lui (ter­menul „limbă de lemn“ fi­ind prea moale pentru cretini­za­rea for­ţată din anii naţionalismului co­mu­nist), în fine la anglicizarea idio­mului nostru etno-roman şi filo-latin. Această din urmă trau­mă ajunge până la consta­tarea că azi limba fran­ceză, pe care până şi un mic bur­ghez o vorbea natural în ur­mă cu 5-6 decenii, nu mai zic de cele alte 4-5 precedente, a devenit - cum vrem s-o luăm - ori o ce­nuşăreasă, ori o prinţesă in­accesi­bi­lă, oricum nefrecventabilă.
Concluzia lui Alexandru George, la ca­pă­tul unei cărţi spumoase, amuzante, de­ta­şate, accesibile oricui, fără pedanterie, este fermă: „Oare răspândirea limbii en­gle­ze să devină neapărat un factor de uni­fi­care, aşa cum n-a izbutit să fie limba lati­nă? Răspunsul se întrevede, el este catego­ric negativ“. Ideea unei „limbi univer­sa­le“ este respinsă argumentat şi uşor iro­nic de Alexandru Geor­­ge, „o lim­bă uni­ver­sală în perspectiva globalizării“ fiind un su­biect de meditaţie, dar un previzibil eşec.
Dincolo de împlinirea sau infirma­rea acestei premoniţii, cartea lui Ale­xan­dru Geor­ge este fermecătoare şi an­trenantă, trecând dezinvoltă prin lim­bă, poezie şi muzică, argou şi ziceri ra­re, cu o maximă fineţe intelectuală.