Pe o temă intens abordată în scriiturile lor de autorii contemporani, regizorul Szabó K. István montează la Tea­trul Tineretului din Piatra-Neamţ un spectacol du­pă textul americanului Christopher Durang. O expunere cu iz de mărturie de­spre viaţă, despre viaţă aşa cum arată ea în forme extreme, o lume care şi-a pierdut înţelepciunea de a mai trăi firesc, omenesc, fericit. Mai mult, personajele sunt in­divizi ce recurg la sfaturi, caută reţete sau participă la terapii care le-ar putea des­chide drumul spre mulţumire. Atât doar că nici ei nu ştiu prea bine unde e şi în ce constă esenţa căutării lor. „Râs nervos“ este ti­pul de spectacol la care se zâm­beşte trist. Destinul a două făpturi singure, de­buso­late, prinse în vâltoarea vieţii le aduce faţă în faţă, în dreptul raftului de conserve cu ton al unui magazin. Ea de­tes­tă oamenii fericiţi, el e un bisexual care încearcă să se bucure de fiecare zi care îi este dată. Amândoi caută sensul vieţii. O întâmplare banală, un punct care de­clan­­şează reacţii de comportament cel puţin ciudate. Textul are o construcţie care se bizuie în mare parte pe actor şi pe capac­i­ta­tea lui de a transmite, atât cei doi interpreţi, cât şi regizorul aflându-se în faţa unor partituri generoase din aceas­tă perspectivă. Poate că este şi unul dintre motivele pentru care István aduce actorii şi poveştile lor foarte aproape de spectator, într-un spaţiu aproape confidenţial, de unde percepţia se face, evident, mai sensibil. După câteva spectacole în care a lucrat cu Radu Afrim - „Po­vestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele“,  în 2007, sau „Herr Paul“ (în 2009) şi Alexandru Dabija „OO!“ (2007),  tânărul Cezar Antal şi-a câş­­tigat un nume printre actorii trupei de la Pia­tra-Neamţ. Atent şi de data aceasta, ac­to­rul îşi construieşte personajul cu migală şi fi­neţe, exploatând priceperea de a crea senzaţii şi de a transmite emoţie. Isa­bela Neamţu, parteneră de scenă (deşi se poa­te lăuda cu experienţa câştigată ală­turi de regizoarea Ana Mărgineanu - „Vita­mine“, Teatrul Foarte Mic, „The Sun­shine Play“ şi „Bucharest Calling“), pare mai lipsită de culoare şi mult mai previ­zi­bilă în interpretare. Montarea lui István face o radiografie a sufletelor celor două perso­naje care suferă în realitate de una dintre bolile secolului, strâns legată de lipsa de comunicare şi de afecţiune, vio­lenţă şi de o multitudine de dependenţe. Unii poate se vor regăsi.