Amânarea celei de-a treia tranşe de la Comisia Europeană (CE) şi de la Fondul Monetar Internaţional (FMI) va face ca Executivul să finanţeze plata titlurilor de stat scadente în ultimele două luni ale anului şi deficitul bugetar din aceeaşi perioadă prin emisiuni de titluri de stat pe termen scurt. În 2010 România va fi nevoită să găsească, în lipsa majorării unor taxe, resurse de finanţare atât a deficitului bugetar de 5,9% din PIB, cât şi de refinanţare a unei datorii publice interne de 5,7% din PIB, scadentă anul viitor.
Nota de plată a actualei cri­ze politice, care a dus la amânarea celei de-a treia tranşe de la CE şi FMI, va fi plătită scump, însă nu de politicieni, ci de contribuabili, printr-o ine­­vitabilă majorare a taxelor. Întârzie­rea disponibilizărilor în rândul celor 1,5 milioane de bugetari, transpusă într-un procent al cheltuielilor cu personalul de 8,7% din PIB în proiectul de buget pe 2010, va da o lovitură de graţie atât companiilor private, cât şi consumatorilor, care vor fi ne­voiţi să plătească, probabil, un TVA majorat la 21, dacă nu chiar la 22%. Şi asta în pofida promisiunilor electorale ale politicienilor.
Absenţa reformelor sau neaplicarea legii privind salarizarea personalului bugetar, a legii pensiilor şi a legii reorganizării instituţiilor fi­nanţate, cauzate de actuala criză po­li­tică, vor urca deficitul pe 2009 la 7,8% din PIB. Iar amânarea celei de-a treia tranşe din împrumutul convenit cu instituţiile internaţionale va face ca deficitul de 2,6% din PIB ră­mas (la 10 luni deficitul atinsese ci­fra de 5,2% din PIB) să fie finanţat de pe piaţa internă pe termen scurt şi cu un cost ridicat. În plus, în ulti­me­le două luni ale lui 2009 mai ajung la scadenţă titluri de stat în valoare de 6,7 miliarde de lei. Cu alte cuvinte, Guvernul României ar avea nevoie de aproximativ 19,7 mili­arde de lei pentru a refinanţa datoria scadentă în ultimele două luni ale anului şi pentru a finanţa deficitul bugetar. Prin emisiunea de titluri de stat denominate în euro de la în­ceputul lunii noiembrie, statul şi-a asigurat resurse în valoare de 3,5 miliarde de lei. Până la finalul anului deci, Ministerul Finanţelor Publi­ce va fi obligat să găsească pe piaţa internă, în absenţa celei de-a treia tranşe a împrumutului cu FMI, CE şi BM, 16,2 miliarde de lei. Probabil că, ajutat indirect şi de BNR, MFP se va achita de sarcină.

Împrumuturi de minimum 11,6% din PIB în 2010
Numai că perspectiva finanţelor publice pentru anul viitor este una cel puţin îngrijorătoare. În prezent, pentru 2010 sunt scadente titluri de stat în valoare de 14,3 miliarde de lei. Cum băncile ştiu că MFP este la ananghie, finanţarea celorlalte 16,2 miliarde se va face probabil tot prin emisiune de titluri de stat cu scadenţa de maximum un an. Astfel, valoarea totală a datoriei publice in­terne scadente în 2010 va ajunge la 30 de miliarde de lei, echivalentul a 5,7% din PIB-ul de 525 de miliarde inclus de secretarul de stat Gheor­ghe Gherghina în proiectul de buget pe 2010. Sau echivalentul a 15% din totalul cheltuielilor bugetare prevă­zute pentru anul viitor. Dacă adău­găm la această sumă şi deficitul de 5,9% din PIB prognozat pentru anul viitor, rezultă că Executivul ar trebui să se împrumute cel puţin 61 de mi­li­arde de lei în 2010 (11,6% din PIB) pentru a refinanţa datoria scadentă şi pentru a finanţa deficitul. La care se adaugă cheltuielile cu dobânzile care au ajuns la 1% din PIB.

Datoria guvernamentală a crescut cu 105%
Ministrul finanţelor, Gheorghe Pogea, este singurul politician con­ştient de pericol, însă pare şi incapabil să-şi convingă colegii să o lase mai moale cu circul. „Riscul Româ­niei nu mai e deficitul de cont cu­rent, care s-a contractat mai mult decât era necesar. Problema e deficitul bugetului general consolidat. E periculos ritmul de creştere a datoriei publice, dacă nu vom lua măsuri de consolidare fiscală”, a declarat Pogea săptămâna trecută. Una dintre problemele principale în ceea ce priveşte bugetul general consolidat este alocarea unor sume foarte mari pentru cheltuieli sociale şi pentru salarii, care reprezintă aproximativ două treimi din cheltuielile publice totale, susţine acesta. Totuşi, Pogea a ţinut să-i calmeze pe colegii săi po­liticieni aflaţi în campanie electo­ra­lă, precizându-le că datoria publică în România, de 28%, se află totuşi la un nivel scăzut, comparativ cu al sta­telor din zona euro, care se ridică la 78% din PIB. Ce a uitat să precizeze ministrul finanţelor este faptul că la 31 decembrie 2008 datoria guvernamentală a României era de doar 13,6% din PIB. În numai 10 luni ea
s-a dublat, crescând cu 105%. În acest ritm de creştere, cu sută la sută a­nual, în numai doi ani România va deţine recordul la datorie publică ca procent din PIB în Uniunea Euro­pea­nă, putând sări de 100% din PIB.

Disponibilizările - soluţia optimă...
Dar ce s-ar putea face pentru a evita această veritabilă muncă a lui Sisif prin care se rostogoleşte datoria publică de la an la an şi cu maturităţi din ce în ce mai scăzute? Până pe 31 august, ultima dată la care este disponibil raportul privind datoria publică pe site-ul MFP, nu mai puţin de 92% din datoria contractată de la începutul anului avea o maturitate de sub un an. În acest ritm, România riscă să intre în 2012, anul primelor plăţi de rambursare a împrumutului luat de la FMI, cu o datorie pu­blică de peste 60% din PIB, majorita­ră pe termen scurt şi să fie nevoită să plătească simultan şi împrumutul extern, şi risipa internă a politicieni­lor. Soluţia optimă şi din punct de vedere fiscal, dar şi echitabilă social ar fi micşorarea cu cel puţin o trei­me a numărului bugetarilor. Aceasta ar atrage după sine şi micşorarea cu un procent similar a cheltuielilor cu­rente ale statului. Lăsând neatinse pro­centele de 7,6% din PIB alocat pen­­siilor şi de 7% alocat investiţiilor (care investiţii?!) tot s-ar realiza o re­du­cere a cheltuielilor publice cu 5-7% (3% de la cheltuieli cu personalul şi restul de la cheltuielile curente). Ast­fel, România ar putea trece de la de­fi­cite de 6-8% la un buget echilibrat.

...dar nerealistă
Numai că aceste măsuri ar în­semna costuri sociale şi electorale de nesuportat pentru politicieni, care şi-au făcut din umanismul retoric o filosofie de viaţă. 500.000 de votanţi fideli disponibilizaţi din sectorul public este prea mult pentru partide. Aşa că soluţia lui Pogea la echilibrarea bugetului general consolidat, care se bazează pe venituri de 31-32% din PIB şi cheltuieli de 37%, este „re­forma veniturilor”. „Putem avea în ve­dere inclusiv o reformă a veniturilor, pentru că România are unul dintre cele mai scăzute niveluri ale veniturilor publice din PIB, de apro­ximativ 31,8%, spre deosebire de toa­te celelalte state din jurul nostru, care ajung în jur de 40%. Va trebui să facem această consolidare fiscală, iar dacă va trebui să luăm una dintre măsuri, vom păstra în continuare cota unică, impozitul pe profit, im­pozitul pe venit, pentru că ele au fost cele care au îmbunătăţit conforma­rea voluntară la plată a obligaţiilor şi au stimulat atractivitatea investiţio­nală. Dacă este posibil ca din una dintre taxe, în special TVA, să ne re­zulte că avem un deficit, o vom pre­zenta public“, a afirmat Pogea. Cal­culul ministrului este însă unul contabil. O majorare a TVA pe timp de cri­ză, în condiţiile prăbuşirii consu­mului, ar afecta extrem de dur capa­ci­tatea de revenire pe creştere economică a economiei. De altfel, şi gu­vernatorul BNR, Mugur Isărescu, le-a transmis viitorilor guvernanţi (oricare or fi ei) că nu prea au de unde alege: ori realocarea banilor din­spre salarii spre investiţii, ori majorarea taxelor, total nerecomandată, sau o ajustare brutală din par­tea pieţelor.
„Băncile centrale sunt, de regulă, un împrumutător de ultimă instan­ţă. Despre BNR se spune, mai nou, că este un apărător de ultimă in­stan­ţă, un fel de goalkeeper (portar - n.r.) care poate să apere orice. Eu voi spu­ne că BNR îşi va face datoria, va apă­ra şi interesul naţional, şi obiectivele sale, stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară, poate va găsi şi so­lu­ţii inspirate, dar nu poate să a­sigure optimul”, a avertizat Isărescu.